Untitled Document

	Sign In Sign-Up

Miscarea, devenirea si identitatea in conceptia lui Heraclit

Filosoful materialist Heraclit din Efes (540 - 470 i.e.n.) considera viata organica ca o modalitate a vietii cosmice. El afirma: "caldura vitala pornind de la soare da viata tuturor fiintelor, inclusiv omului." A creat un intreg cult al focului, pe care il considera factorul vital. Heraclit uneste materia cu miscarea in insusi conceptul sau de "foc", ceea ce reprezinta un progres fata de milesieni, dar cu o rezerva: el nu face aceasta printr-o analiza a conceptului sau de materie, ci in mod neexplicitat. A cautat asadar generalul, dar nu a putut sa-l exprime decat printr-o notiune empirica. Conceptul de miscare se afla in faza precategoriala a evolutiei sale; Heraclit ne ofera doar premisele conceptului de miscare si nu notiunea exacta. Nu mai putin insa, dinamismul lumii e in repetate randuri afirmat de Heraclit, prin imagini: "Soarele este in fiecare zi nou". Dar soarele este focul. Deci, materia se innoieste mereu, este in necontenita miscare. Coborand in rau, pe oameni "ii scalda mereu alte si alte unde". Este asadar, un mod de a spune ca in mediul ce-i inconjoara pe oameni, lucrurile sunt mereu altele, ca "totul curge". Miscarea se produce "in jos", adica de la focul "superior" spre lucruri, si "in sus", adica de la lucruri spre foc. Heraclit nu se gandeste insa la o clasificare a miscarilor. Bogatia dialectica a tezei heraclitiene se dezvaluie mai deplin atunci cand filosoful constata ca miscarea nu e numai un dat al existentei, ci e indispensabila acesteia: "Ciceonul (bautura alcoolica) se descompune daca nu e agitat". Se subintelege ca intreruperea ipotetica a miscarii ar face ca lucrurile insesi sa inceteze a fi ceea ce sunt, ca existenta insasi sa inceteze a mai fi. Miscarea si schimbarea include atat lucrurile din jurul nostru cat si pe noi insine: "Coboram si nu coboram in aceleasi ape curgatoare, suntem si nu suntem". Raul, mediul inconjurator se schimba; noi insine suntem mereu altii, ne schimbam in timp. Schimbarea este in fond pentru Heraclit, schimbarea de calitate; vechea calitate piere, iar in locul ei apare una noua: "moartea focului e nasterea aerului". Mai mult, reluand o teza a lui Anaximene, Heraclit a intuit faptul ca aceasta se datoreste unui proces cantitativ si anume a unuia de comprimare si rarefiere. El a spus astfel despre substanta lucrului ca "se disperseaza si iarasi se comprima… se apropie si se indeparteaza". Ideea heraclitica de schimbare calitativa prin comprimare (condensare) si rarefiere e in mod explicit confirmata de Diogene Laertiu si Simplicius, dar negata de Zeller. Din fragmentele heraclitiene se degajeaza astfel elementele unei noi categorii filosofice: categoria dialectica a devenirii. Ea nu este inca explicitata, se afla in stare precategoriala, dar principiul consta in faptul ca, prin Heraclit, incepe sa fie inteleasa natura contradictorie a miscarii. Miscarea e devenire, iar devenirea e unitatea dintre existenta si nonexistenta, in masura in care un lucru aflat in proces de devenire este si nu este in acelasi timp intr-un loc determinat. Heraclit a inteles insa procesul schimbarii si transformarii ca desfasurandu-se in anumite limite. Si acum, o latura esentiala a problemei devenirii. Mergand pe vechea linie hegeliana de transformare a lui Heraclit in idealist, Windelband spune ca, dupa parerea lui Heraclit, in lume "nu exista nimic preexistent", in sensul ca nimic nu exista, ci doar devine. Devenirea ar fi ea esenta primordiala a lumii, iar nu materia - foc, afirma E. Hoffmann. Momentul repausului, pretinde A. Weber ca afirma Heraclit, ar fi doar "o iluzie a simturilor". Heraclit spunea: "nu ne putem scufunda de doua ori in acelasi rau, pantru ca a doua oara, raul nu mai e acelasi". Dar prima oara raul e acelasi; temporar, si-a pastrat identitatea. Ca textul trebuie numai astfel interpretat si nu altfel rezulta din cunoscuta comparatie facuta inca din antichitate, intre Heraclit si urmasul sau, Cratylos. Atunci cand acesta a vrut sa nege momentul identitatii, a socotit ca nu poate utiliza formula heraclitica si a spus ca nu ne putem scufunda in acelasi rau "nici macar o data". La relativistul idealist Cratylos, identitatea dispare, in contrast cu Heraclit, la care ea exista, in cadrul unei stabilitati, desigur, relative. Sau: in timpul miscarii noastre printre lucrurile miscatoare, "suntem si nu suntem". Teza: suntem si nu suntem nu e pronuntata in sens relativist, caci Heraclit nu are nimic dintr-un negativist. Momentul existentei nu e anulat prin acela al devenirii, ci se asociaza devenirii, in cadrul unitatii dialectice existenta - devenire. Pe drept cuvant constata R. Mondolfo ca e cu totul gresit sa-i atribuim lui Heraclit doar teza schimbarii permanente, izolata de cea a permanentei materiei care se schimba. Academicianul Ath. Joja arata ca prin cuvintele "suntem si nu suntem", Heraclit urmareste sa exprime "natura contradictorie a devenirii", a devenirii existentei concrete; existenta se afla in proces de devenire. Mai departe, dialecticianul marxist insista asupra faptului ca, fara indoiala, Heraclit a admis identitatea lucrurilor, care au persistenta, desi relativa. In istoria dialecticii, iseea miscarii si devenirii reprezinta o luare de pozitie impotriva metafizicii eleeate, aflata in curs de elaborare in scrierile lui Xenofan, pe care il blameaza in mod expres. Notiunea de existenta nu e studiata de Heraclit, ci abia de Parmenide, iar notiunea de devenire nu depaseste la Heraclit stadiul precategorial. In concluzie, definirea contributiei lui Heraclit la procesul stiintelor naturii trebuie sa se intemeieze pe portretul filosofic al efesianului. Nu ne intereseaza , pe prim plan, ceea ce ne spune el despre astre si despre fenomenele atmosferice. Admitem ca acestea prezinta, pentru progresul fizicii ori al astronomiei, un interes redus. Ne gandim insa la cugetatorul materialist care, ridicand pe o treapta mai inalta conceptia asupra unitatii materiale a naturii, contribuie astfel la deschiderea drumului celui mai accesibil spre descoperirea legilor ei obiective. Dialectica sa este inca abstracta. Cu toate acestea, constituie un moment indispensabil al istoriei dialecticii, care, dupa veacuri de dezvoltare, va reprezenta un instrument de neinlocuit al omului stiintei maturizate, in vederea intelegerii dialecticii naturii, a elaborarii metodei concret dialectice, necesare cercetarii acesteia. Stiinta exacta a primit de la Heraclit trei idei mari: ideea miscarii eterne, ideea unitatii universului si ideea legitatii fenomenelor care au loc intr-insul. Meritul principal al lui Heraclit din Efes in domeniul dezvoltarii stiintei consta in aportul adus de el la formarea acelui spirit stiintific care e intemeiat pe recunoasterea capacitatii cunoasterii stiintifice de a patrunde nelimitat in esenta reala, logica, a fenomenelor naturale, si a-i da o expresie teoretica adecvata.

Bibliografie: Barbu, Ion - Heraclit din Efes