Free Web Hosting Provider - Web Hosting - E-commerce - High Speed Internet - Free Web Page
Search the Web

Criminalitatea

Introducere

Lucrarea de fata trateaza o realitate sociala si anume criminalitatea, in sensul sociologic al termenului. Crima, in limbaj sociologic, desemneaza o infractiune, adica violarea unei legi, incalcarea unei reguli sau norme sociale, fapt sanctionat negativ de catre autoritati. Criminalitatea este o forma particulara de devianta, avand gradul cel mai ridicat de periculozitate sociala. Ea este prezenta in toate tipurile de societati, in toate tarile de pe Glob; criminalitatea nu poate fi eliminata in nici un fel; ea a existat dintotdeauna si din acest punct de vedere, o putem considera un fenomen natural. Odata cu infiintarea antropologiei criminale si a "Scolii Antropologice Criminale", avand la baza fiziologia si frenologia, studiul asupra delicventei a capatat amploare, incercand sa se explice, sa se previna si eventual sa se gaseasca remedii pentru aceasta problema sociala. Lucrarea prezinta cele mai importante directii si teorii in acest sens. Cu toate acestea, asa cum afirma sociologul american MacIver, nu putem gasi o trasatura de caracter care sa diferentieze criminalii de noncriminali, ci este vorba de un ansamblu vast de elemente ce se combina pentru a rezulta acest comportament considerat negativ de catre societate, fiecare element avand o pondere mai mare sau mai mica in formarea individului ca delicvent. Eliminarea acestor elemente este practic imposibila, ele avand chiar un rol in echilibrarea societatii. Tot asa cum nu putem avea un group-think, nu putem avea nici societate fara infractori. Punctul slab al multora dintre teoriile prezentate in lucrare este acela ca incearca sa priveasca criminalitatea dintr-un punct de vedere dominant, incearca sa gaseasca elementul determinant suprem, ignorand astfel celelalte elemente ce compun personalitatea individului delicvent. Astfel, majoritatea lor devin radicale, fiind urmate in general de o teorie care sa infirme spusele primeia. Daca stam bine sa ne gandim, toate aceste teorii au in mare masura dreptate, insa numai efectul lor combinat ar putea defini cauzele criminalitatii si a comportamentului delicvent; repet, aceste cauze sunt multiple, o cauza importanta fiind frustratia, individul neputand sa-si realizeze necesitatile si aspiratiile decat actionand in defavoarea altor indivizi, care aspira si ei la o pozitie mai buna in societate. Am putea astfel considera teoria frustrarii ca fiind cea mai elocventa. Criminalitatea poate fi astfel vazuta ca o consecinta negativa a interactiunii umane, in cadrul unei societati guvarnata de anumite reguli, care nu pot sa favorizeze in acelasi timp pe toata lumea.

Vesa Adrian

 

1. Notiunea de devianta

In orice societate umana, exista reguli si cerinte, explicite sau implicite, care solicita indivizilor sa realizeze numai actiuni socialmente dezirabile, sa manifeste numai comportamente admise (prescrise) si sa aleaga, in situatii sociale specifice, numai solutii compatibile cu standardele culturale ale societatii respective. Esenta imperativa a acestor reguli sau cerinte este incorporata in normele sau valorile sociale, care fac parte din cultura oricarei societati si pe care orice individ, membru al societafii respective, este obligat sa le internalizeze in structura personalitafii sale, in cursul procesului de socializare. Personalitatea, asa cum se stie, nu este doar un produs al caracteristicilor sau al experientelor individuale, ci, in primul rand, o constructie socioculturala, rezultanta a interactiunilor permanente intre individ, mediul social si cultural. De aceea, nici-un individ nu reactioneaza in mod instinctual la situafiile de viata cu care este confruntat, ci rezolva aceste situatii utilizand numai solutii compatibile cu standardele de rationalitate, normalitate sau moralitate ale societatii din care face parte, considerate legitime (licite), adica in concordanta cu normele si valorile sociale, cu principiile morale, prescriptiile juridice si definitiile culturale existente. In conditiile in care utilizeaza solutii incompatibile sau contrare acestor standarde, individul respectiv risca sa nu fie indies de catre ceilalti membri ai societatii, care-1 pot eticheta ca fiind irational, anormal sau, cel putin, imoral, diferit de toti ceilalti. Aceasta este, de fapt, esenta notiunii de deviant, care se refera la orice conduita sociala si orice act social care sunt diferite de comportamentele si actiunile generale ale membrilor unei societati si care risca, prin aceasta diferenta, sa provoace reactii ostile sau sanctiuni din partea colectivitatii. „Orice fenomen de deviant sociala - si, in special, deviant criminala - este plasat sub semnul diferentei: deviantul - mai ales deviantul criminal - este, in mod esential, perceput si reprezentat ca fiind diferit de restul grupului social, in intregime instrainat sau strain". Aceasta diferenta a fost atribuita de catre teoriile traditionale factorilor constitutionali, cu caracter biologic sau antropologic, trasaturilor de personalitate, caracterelor innascute sau dobandite etc. Aceste teorii cu caracter unilateral au esuat in explicapile pe care le-au furnizat, intrucat au absolutizat factorii biologici sau cei psihologici, in detrimentul celor sociali, ignorand relafiile intre individ si mediul sociocultural, rolul structurilor sociale, al normelor si valorilor sociale ori al procesului de socializare. In raport cu toate aceste elemente, notiunea de deviant insasi are un caracter contradictoriu sau imprecis, referindu-se la o multitudine de comportamente care intra in conflict cu tot ceca ce membrii unei anumite societati considera ca este legitim (licit), moral sau normal. Devianta, in ansamblul ei, desemneaza o diversitate eterogena de conduite, acte sau actiuni, care reprezinta violari sau transgresiuni ale normelor scrise sau nescrise, implicite sau explicite, stari care nu sunt conforme asteptarilor, valorilor si regulilor colectivitatii, forme de nonconformism, marginalitate, asocialitate, criminalitate etc., tot ceca ce contrazice imaginea pu- blica asupra ceea ce semnifica sau ar trebui sa semnifice „normalul" si „dezirabilul". Deviant - subliniaza, de exemplu, Maurice Cusson, intr-un studiu publicat in Tratatul de sociologie, editat sub conducerea lui Raymond Boudon, reprezinta „un ansamblu disparat de transgresiuni, conduite dezaprobate si indivizi marginali", care, fiind in contradictie cu asteptarile, normele si valorile grupului, risca sa provoace sanctiuni din partea acestuia". In ansamblul formelor particulare de devianta, criminalitatea are gradul cel mai ridicat de periculozitate sociala, deoarece afecteaza cele mai importante relatii si valori sociale si incalca regulile si normele morale sau juridice care orienteaza comportamentele indivizilor.

2. Directii si orientari clasice privind geneza criminalitatii

Avand traditii indelungate in istoria stiintelor sociale si juridice, criminologia se ocupa, cu prioritate, de degajarea unui ansamblu de principii generale, capabile sa stimuleze cunoasterea in domeniile legale de drept si de violarea acestuia si sa faciliteze tratamentul sau preventia comportamentului infractional. Fara a fi ancorata propriu-zis in contextul teoretic al cunoasterii sociologice si fara a studia interactiunea ca un fenomen eminamente social, vechea criminologie era preocupata atat de procesul de elaborare a legilor si de comitere a infractiunilor, cat mai ales de identificarea unor uniformitati si legi prin intermediul carora comportamentul infractional sa poata fi descris, explicat si prevenit. In acest sens, se pot consemna urmatoarele directii de constituire a criminologiei ca stiinta, in forma ei traditionala, directii care reprezinta premisele sau reperele de baza de la care au pornit, ulterior, teoriile cu profil sociologic, ce reprezinta perimetrul propriu-zis al sociologiei delicventei:

2.1. Orientarea clasica propriu-zisa

Reprezentata de o serie de teoreticieni si specialisti in drept penal din Anglia, orientarea criminologica "clasica" s-a constituit in ultimul patrar al secolului XIX-lea. Inspirata de doctrina dreptului natural si avand o puternica tenta reformista, aceasta orientare pleda pentru aplicarea si utilizarea rationalista a dreptului si pedepselor penale, stabilind o serie de garantii juridice pentru individul supus procesului penal. Din punct de vedere al etiologiei criminalitatii, orientarea clasica acorda un suport principal cauzalitatii naturale, considerand infractiunea si actul infractional ca entitati juridice abstracte, rupte de contextul social in care se produc si evolueaza. Cel mai reprezentativ din adeptii acestei orientari, R. Saleilles s-a preocupat de aspectele stiintifice ale individualizarii pedepsei, acordant o atentie deosebita problemelor de penologie si raportul lor cu ipoteza cauzalitatii naturale. (1) Bazafti pe teoria psihologica a hedonismului, dupa cum arata H. Sutherland si D. Cressey, majoritatea reprezentantilor orientarii criminologice clasice au privit cauzalitatea infractiunii ca derivand din actul de vointa individuala al infractorului, care are libertatea absoluta de a alege, în mod liber, între „placerea" ce decurge din încalcarea legii penale si sanctiunea pentru fapta comisa. Ca urmare, raspunderea penala este privita ea avand un temei obiectiv - fapta infractionala - iar sanctiunea ca o consecinta ce-si afla justificarea în sentimente de justifie si securitate sociala. Acordand un rol excesiv naturii juridice a delictului si sanctiunilor penale, aceasta orientare a ignorat geneza sociala a actului infractional, eludand problema raportu-rilor dintre individul infractor si mediul social în care are loc fapta. Totusi, prin contributiile practice nemijlocite aduse mai ales perfectionarii mecanismului legii si regimului penitenciar, ea se evidentiaza printre primele scoli de criminologie care au favorizat constituirea si raspandirea acestei discipline în lume.

2.2. Orientarea cu caracter statistico-juridic

Printre promotorii acestei orientari, care a pus bazele clasificarii infractiunilor în functie de criterii ecologice si sociale, se numara A. Quételet si A. M. Guerry (2), ale caror preocupari s-au concentrat cu prioritate asupra semnificatiei sitatistice a infractionalitatii si surprinderii unor corelatii semnificative între distributia spa-tiala a actelor infractionale si o serie de variabile cu caracter economic, social si cultural. Analizand statisticile criminalistice ale vremii, ce consemnau date despre populatie, numar de infractiuni si sentinte, cei doi autori, dintre care primul a trait în Belgia, iar al doilea în Franta, au contribuit în mare masura la dezvoltarea apa-ratului statisticii judiciare, punand la punct un sistem de indici si indicatori cu ajutorul caruia sa se poata calcula caracteristicile distributiei infractiunilor în perioade detetminate de timp. Analizand distributia statistica a crimelor pe o anumita perioada de timp, A. Quetelet, de pilda, ajunge la concluzia ca exista o regularitate in reproducerea acestora: "In tot ceea ce se refera la infractiuni, numerele se repeta cu o asemenea constanta, incat nu se poate sa nu observi acest lucru chiar in infractiuni cum sunt omorurile, intrucat ele se comit in general in imprejurari in aparenta cu totul intamplatoare" Intr-un mod asemanator, studiind de pilda, pe o perioada de sase ani, crimele contra persoanelor si repartitia lor geografica in cinci mari regiuni din Franta, A. Guerry ajunge la urmatoarea concluzie: "In fiecare an se poate observa reproductia aceluiasi numar de crime, in aceeasi ordine si in aceleasi regiuni. Fiecare actegorie de crima isi are distributia sa particulara si invariabila in raport cu sexul, varsta si anotimpul; toate sunt insotite de proportii similare de fapte complementare, indiferente in aparenta si a caror esenta nu poate explica inca permanenta acestor repetari". Aceasta concluzie, care indica ca infractiunile se repeta cu "regularitate" si "constanta" in fiecare an, indiferent de conditiile mediului social, nu este valabila decat intr-o oarecare masura, observatiile statistice efectuate doar pe un numar restrans de ani impiedicand inferarea unei legitati cu caracter mai general. Meritul acestei orientari consta insa in aplicarea metodelor cantitative in studiul criminalitatii si in larga deschidere spre observatie, masurare si clasificare, ceea ce a permis, ulterior, trecerea catre inglobarea perspectivei sociologice in domeniul criminologiei.

2.3. Orientarea antropologica

Aceasta orientare din domeniul criminologiei clasice acorda factorilor cu caracter biologic-ereditar o importanta primordiala in geneza crimei. Cel mai de seama reprezentant al acestei orientari, C. Lombroso (3), pornind de la ideea "regresiunii atavice" a infractorului, construieste o teorie a "criminalului innascut", conform careia structura anatomo-fiziologica a individului si particularitatile sale biologice, transmise pe cale ereditara, permit identificarea predispozitiilor catre crima. Descriind criminalul ca fiind biologic diferit de omul normal, Lombroso, care si-a efectuat cercetarile în mai multe închisori si locuri de detentie din Roma, considera propensiunea spre crima ca fiind strans legata de „stigmatele" cu care se naste individul. Aceste stigmate constau într-o serie de anomalii si deficiente cu caracter anatomo-fiziologic (asimetrie craniana, frunte si barbie tesite, maxilare proeminente, nas plat, degete caracteristice, sensibilitate scazuta la durere etc.), vizibile atat pe corpul cat si în privirea infractorului. Un individ care poseda 5 - 6 asemenea caracteristici reprezinta, dupa Lombroso, tipul „criminal", cel care are între 3 - 5 este tipul de criminal „imperfect", iar cel care poseda mai putin de trei caracteristici nu este neaparat un tip criminal. Aceste anomalii nu sunt, prin ele însele, generatoare de criminalitate, dar permit identificarea temperamentelor predispuse spre: delincventa, indivizii care le poseda neputand evita cariera lor criminala decat în conditii extreme favorabile. Initiator al antropologiei criminologice, denumita de E. Ferri „istoria naturala a omului delincvent", C. Lombroso a contribuit în mare masura la introducerea metodei „pozitive" în criminologie, si la convergenta dreptului penal cu stiintele social-umane. Teoria sa ramane totusi lipsita de suport stiintific atata vreme cat „stigmatele degenerescentei", carora el le-a acordat o importanta fundamentala, nu numai ca nu pot explica actul complex al infractiunii, dar pot fi prezente si în cazul unor indivizi cu particularitati temperamentale „normale". Unilateralizand analiza criminologica, autorul italian o detaseaza de suportul ei nemijlocit social, pentru a o ancora în mecanismele biologice ale ereditatii. În pofida limitelor sale, biologiste, teoria „criminalului înnascut" a permis dezvoltarea conceptiilor biotipologice în studiul criminalitatii, care, ,,dincolo de accentul prea mare pus pe factorii de natura individuala, au contribuit, la elaborarea unui set diversificat de metode si tehnici, ce au dat posibilitatea conturarii unui statut stiintific disciplinei criminologice, aflata în plin proces de afirmare între celelalte discipline sociale si juridice ce studiaza aspectele multiple ale etiologiei crimei si delincventei.

2.4. Orientarea pozitivista

Aparuta ca o reactie fata de ideea liberului arbitru si fata de valorizarea excesiva a punctului de vedere strict juridic in domeniul criminalitatii, prea mult bazat pe modelul deductiei, orientarea pozitivista si-a propus de la inceput aplicarea metodelor inductive in studiul dreptului penal. Avandu-1 ca reprezentant de seama pe E. Ferri (dar ca initiator pe C. Lombroso),aceasta orientare acorda un rol important atat factorilor individuali, cat si celor sociali în geneza crimei, încercand sa identifice legitatile cu caracter statistic ale acesteia. In acest sens, E. Ferri este un continuator al lui Lombroso, dar completeaza ideile acestuia cu noi elemente, evidentiind faptul ca infractiunea are o conditionare multipla, biologica, psihologica si sociala: "…inainte de a studia delictul ca fiinta juridica si ca infractiune de la legea penala, va trebui sa-l studiem si sa-l cunoastem ca o actiune unama, adica ca un fenomen natural si social, si spre a-l valoriza ca expresie antisociala a unei anumite personalitati". Urmarind analiza problemelor criminalitatii pe baza„studiului pozitiv al faptului social al crimei", Ferri subliniaza consecintele sociale ale acestui fapt, în masura în care orice infractiune ameninta „utilitatea colectiva a grupului" si provoaca „reactia de aparare a societatii". Încercand sa surprinda multiplele legitati ale fenomenului infiractional, autorul italian a elaborat asa-numita lege a „saturatiei si suprasaturatiei criminale", dupa care, „într-un mediu social anumit exista un numar stabil si determinat de infractiuni si crime; doar în masura în care se schimba conditiile mediului social se schimba si numarul de crime". Identificand o serie de indicatori sociali care variaza cu frecventa infractiunilor (densitatea populatiei, opinia publica, religia, structura familiei, sistemul de educatie,alcoolismul etc.), Ferri ajunge la concluzia ca forma crimelor este dependenta de tipul de societate (de pilda,în societatea feudala predomina crimele violente, în societatea burgheza frauda etc.). In pofida tentei sociologice a conceptiei sale, motiv pentru care G. Gurvitch (4) îl numeste"fondator al sociologiei criminalitatii", Ferri adopta o pozitie naturalista naiva, nu reuseste sa faca o distinctie clara între factorii care determina criminalitatea ca fenomen social global si factorii ce determina comportamentul individual al infractorului. În consens cu ideile lui Ferri, R. Garofalo, un alt reprezentant de seama al scolii pozitiviste, dezvolta ideea „delictului natural" (diferit de cel „juridic") si notiunea de „periculozitate" a infractorului, prin intermediul careia ajunge la concluzia ca între atitudinea autoritatii de stat în raport cu exercitiul legii si atitudinea grupu-rilor de indivizi fata de faptele cu caracter antisocial exista o diferenta fundamentala, ceea ce face din infractiune un fenomen social valorizat în mod diferit si avand o natura juridica diferita, în functie de esenta sa, „naturala sau juridica"(5). Contribuind în mare masura la introducerea perspectivei sociologice în domeniul criminologiei, scoala pozitivista n-a reusit, decat partial, sa contribuie la funda-mentarea stiintifica a analizei etiologice în acest domeniu.

2.5. Orientarea psihologica si psihiatrica

Adoptand o perspectiva care pune în relatie aspectele criminogenezei cu problemele psihopatologice, orientarea psihologica si psihiatrica considera ca geneza crimei si a actului infractional rezida într-o serie de dezechilibre, anomalii si deficiente cu caracter psihofiziologic, care apar si se transmit, de cele mai multe ori, pe cale ereditara. Aceasta orientare completeaza punctul de vedere lombrosian, operand o clasificare tipologica a infractorului, bazata pe criterii de natura psihologica. In consens cu acest punct de vedere, criminalul sau infractorul este un degenerat psihic si moral, caracterizat prin debilitate mintala si care este incapabil sa discearna continutul faptelor sale sau sa înteleaga în mod adecvat continutul si sensul normativ al prescriptiilor juridice. Atat prin comportamentul sau actional, cat si prin comportamentul sau afectiv, infractorul se dovedeste un handicapat psihic, lipsit de responsabilitate si de sentimentul justitiei sociale. Printre reprezentantii acestei orientari se numara, în prirnul rand, H. H. Goddard (6), care a adus o serie de contributii in domeniul examenelor clinice si al testelor psihologice, incercand sa demonstreze ca debilitatea psihica reprezinta factorul principal care caracterizeaza tipologia infractorului. In directia sau orientarea psihologica se încadreaza si Gabriel Tarde, care a condus o anumita perioada Serviciul de statistica criminologica din Franta si ale carui lucrari încearca sa demonstreze ideea ca „societatea însasi îsi alege si îsi consacra candidatii sai pentru crima", criminalitatea fiind strans legata de modul de or-ganizare a societatii. Elaborandu-si cunoscuta sa teorie a imitatiei, Tarde a ajuns la o serie de „legi" pe care le-a transpus în materie criminologica, referindu-se la tipul criminal profesionist: individul nu se naste criminal, ci învata de la altii, prin imitatie, cariera de infractor (7); fiecare infractor se specializeaza într-o ramura distincta de activitate criminala, pe care o practica în mod statornic; fiecare infractor repeta în actiunile sale modul sau specific de a opera în cursul infrac-tiunii (asa-numitul „modus operandi"). In pofida meritelor sale incontestabile legate de fundamentarea psihosociologica a criminologiei, Tarde ajunge la o explicatie a crimei bazata exclusiv pe imitatie, prin-cipiul responsabilitatii însasi fiind dependent de „imitabilitatea actului infractiunii". Precursor al sociologiei dreptului - cum îl considera Gurvitch, Tarde si-a orientat eforturile în directia constituirii unei „psihologii intermentale" a infractorului, tentativa care compromite, în mare masura, contributiile sale în domeniul criminologiei si sociologiei deviantei. Deschizand ulterior noi directii de cercetare orientarii psihologice si psihiatrice, scoala psihanalitica va încerca sa demonstreze ca, dincolo de imitatie, crima este ex-presia unei stari morbide, a unei deficiente de natura psihopatologica (psihoza), ce-si are originea într-un anumit tip de personalitate - personalitatea psihopata care, indiferent de mediul social unde se naste si evolueaza, sfarseste prin a savarsi acte cu caracter criminal. In felul acesta, nici orientarea psihologica si psihiatrica nu a reusit sa identifice adevarata „esenta" a actului infractional, majoritatea reprezentantilor sai eludand sau minimalizand influentele mediului social si suprasolicitand caracteristicile psihopatologice ale individului delincvent. În pofida meritelor lor indiscutabile, orientarile clasice în domeniul criminologiei raman semnificative doar prin eforturile lov în directia acumularii de date si cer-cetari empirice, contributia lor teoretica nereusind sa asigure sociologiei delincventei suportul stiintific pe care sa se poata fundamenta. Pentru acest motiv, consideram aceste orientari doar ca premise necesare, dar nu si suficiente,ale unui „rationament" care, punand în ecuatie personalitatea in-fractorului cu actul infracfional ca atare, va solicita ulterior o serie de ajustari, pe care numai perspectiva sociologica va reusi sa le realizeze.

3. Delincventa ca produs al unor fenomene si procese cu caracter macrosocial

La începutul seeolului al XX-lea, convergenta de preocupari ale sociologilor, si criminologilor apare tot mai evidenta, fiind concretizata într-o serie de studii si cer-cetari cu o tot mai pronuntata tenta sociala. Bazat pe o atitudine nemijlocit practica, demersul sociologic impunea specialistilor sa nu-si mai dezvolte analizele în forme speculative, ci sa-si orienteze, cu precadere, eforturile în directia identificarii concrete a „substratului" social al fenomenului de delincventa, a depistarii factorilor sociali responsabili în cea mai mare masura de geneza infractiunilor si delictelor de tot felul. Climatul general al epocii aparea, de altfel, favorabil acestei necesitati practice, în masura în care o serie de procese de larga amploare sociala si în puternica ex-pansiune (industrializarea, urbanizarea, generalizarea modului de viata urban etc.) impuneau atentiei ceea ce sociologul american W,. Mills va denumi „deteriorarea valorilor traditionale". Din acest punct de vedere, intreaga orientare a criminologiei se va baza, în mod firesc, pe nececesitatea cunoasterii proceselor, fenomenelor si mecanismelor vietii sociale, în scopul, initierii unor masuri concrete în domeniul eradicarii problemelor de „patologie sociala" care genereaza crima si delincventa. In aceasta perioada, asa cum observa pe buna dreptate G. Basiliade, „atitudinea «pozitiva », bazata pe înregistrarea, interpretarea si teoretizarea prin inductie a rezultatelor observarii directe si, deci, pe cunoasterea proceselor si fenomenelor sociale, devine un corolar firesc al nevoii de organizare si consolidare a structurilor socioeconomice ale societatii". Interesul larg catre combaterea si prevenirea criminalitatii, complementar cu necesitatea înlaturarii tendintelor de „dezorganizare sociala", impunea specialistilor necesitatea initierii unor vaste anchete asupra starilor sociale si conditiilor de viata ale populatiei. Pe aceasta baza, prin adoptarea unei vaste perspective sociale asupra fenomenului infractionalitatii si înglobarea unor notiuni pe care criminologia clasica nu le putuse furniza, „noua criminologie" îsi însuseste tot mai mult modalitatile de cunoastere sociologica a realitatii sociale, pentru a se transforma ulterior într-o ramura distincta a sociologiei, cunoscuta astazi sub denumirea de sociologia delincventei.

4. Teorii

4.1. Teoria "dezorganizarii sociale"

In primele decenii ale secolului nostru, multiplele aspecte social-economice si culturale generate de expansiunea fenomenului urban si de generalizarea unor noi modele de comportament legate de viata în cadrul orasului devin probleme presante, carora sociologii le consacra o mare parte din preocuparile lor. In S.U.A., aceste preocupari instaureaza o adevarata traditie a cercetarii criminalitatii ca fenomen specific urban si a starii de izolare si marginalizare în care se gaseau unii dintre locuitorii oraselor. Dependenta de monografiile si anchetele întreprinse de sociologii apartinand renumitei scoli de la Chicago, traditia „dezorganizarii so-ciale" se concretizeaza în acele ipoteze si teorii care încearca sa puna în evidenta influenta dezorganizarii legate de ecologia urbana asupra fenomenului de infrac-tionalitate. In acord cu acest punct de vedere, delincventa în general, cea juvenila în special, este maxima in cartierele centrale si minima în cele periferice. Printre cei mai importanti reprezentanti ai acestei orientari se numara C. R. Shaw si H. D. McKay, a caror lucrare, intitulata sugestiv Delincventa juvenila si ariile urbane (8), face din oras principalul spatiu în care se generalizeaza si prolifereaza comportamentul delincvent. Pe baza analizei a 12 serii de statistici asupra delinc-ventei în orasul Chicago, cei doi autori americani au întocmit o serie de harti geografice în care apare indicat printr-un punct,locul de rezidenta al fiecarui de-lincvent judecat de catre tribunal în cursul unei perioade de sapte ani. Pe baza acestor harti, ei identifica cinci zone ecologice concentrice, pornind de la zona I (a centrului comercial) si pana la zona V (a suburbiei), pentru care sunt calculate statistic ratele de delincventa. Ocupandu-se de orasul Chicago, sociologii americani calculeaza trei tipuri de distributie a infractorilor: a) cea a delincventilor prezumati, adusi în fata tribunalului pentru a fi judecafi; b)cea a delincventilor trimisi de tribunal unor centre, de educatie supravegheata; c) distributia delincventilor care au avut de-a face cu politia si se afla sub supravegherea unor organe speciale. Extinzand acelasi procedeu statistic si în cadru1 oraselor Boston, Philadelphia, Cleveland, Cincinnati si Richmond, Shaw si McKay întocmesc harti de distributie a delincventilor în functie de locul de rezidenta a acestora si nu de locul unde au fost comise infractiunile. Localizand regiunile delincvente („interstitiale"), autorii americani ajung la urmatoarele concluzii: a) în toate concentrarile urbane, delincventa creste începand cu centrul comercial si de afaceri si descreste în cadrul zonelor periferice; b) raportul între delincventii supravegheati de politie, cei adusi în fata tribunalelor si cei aflati în case de corecfie este de 30 - 5 - 2 (din 30 delincventi supravegheati de politie numai 5 vor fi adusi în fata tribunalului si doar 2 trimisi într-un loc de educatie cu supraveghere speciala; c) factorul determinant al criminalitatii consta în scaderea functiilor de control social exercitate de comunitate si vecinatate si în perturbarea ordinii sociale, generata de varietatea normelor de conduita, eterogenitatea si mobilitatea populatiei si de discriminarile exercitate în cadrul orasului. In sens general, factorii generatori de delicventa se afla în „comunitatea" urbana, în echilibrele si dezechilibrele cu caracter ecologic. Seducatoare prin explicatii1e ei, teoria construita de Shaw si McKay nu tine sema de schimbarile rapide care pot interveni la nivelul ariilor urbane si nici de faptul ca o serie de indivizi, originari din aceleasi locuri de rezidenta cu infractorii, nu devin ei însisi delincventi. Reprezentant al aceleiasi traditii teoretice apartinand scolii de la Chicago, F. M. Thrasher, în celebra sa lucrare Banda (9), porneste de la localizarea geografica a delincventei, demonstrand ca între centrul orasului, în care sunt instalate birouri si magazine, si zona „periferica", în care sunt localizate cartierele rezidentiale, exista un perimetru liber unde sunt stabiliti imigranti si populatie de culoare din sud. Adaptarea acestora la conditiile de mediu este deficitara, astfel ca perimetrul res- pectiv se caracterizeaza prin rate ridicate de infractionalitate. Aceasta regiune, caracterizata prin izolare ecologica, se defineste prin aceea ca membrii bandei o considera ca proprietatea lor particulara, orice incursiune în peri- metrul sau fiind considerata imixtiune sau agresiune sugenerand numeroase conflicte între bande rivale. Izolara ecologica este complementara cu izolarea culturala si cu particularitatile normative ale spatiului respectiv, deoarece continutul infractiunii cuprinde semnificatii deosebite pentru zone ecologice diferite. Departe de a fi privit ca un fenomen lipsit de un continut si semnificatii sociale clare, delincventa apare, în opinia lui Thrasher, ca un mod de „supravietuire si de adaptare a indivizilor marginalizati în raport cu o societate ostila, ale carei trasaturi ambientale se caracterizeaza prin dezvoltare neplanificata si necotrolata. Urmand traditia scolii de la Chicago, o serie de sociologi contemporani considera delincventa ca un efect nemijlocit al proceselor de urbanizare, industrializare si dezvoltare economica, privite ca indicatori ai dezorganizarii si schimbarii sociale. Cercetarile lor încearca sa demonstreze ideea ca progresul economic afecteaza structura politica, juridica si sociala a societatii, în asa fel încat genereaza o scadere a influentei mecanismelor de control social si, implicit, cresterea ratelor de crima si devianta. Asa cum observa însa cu justete C. Scott si M. S. Zatz, aceasta conceptie, care face din crima si delincventa „actiuni sociale cu caracter univer-sal", îsi bazeaza concluziile cu prioritate pe datele si statisticile cu caracter oficial, a caror fidelitate trebuie pusa, de cele mai multe ori, la îndoiala (10).

4.2. Teoria „anomiei sociaie" si a „oportunitatii diferentiale"

In forma ei clasica, teoria „anomiei" a fost enuntata si elaborata pentru prima oara de catre sociologul, francez É. Durkheim (11), care-si propune sa evidentieze ideea ca fenomenul de devianta are un caracter universal, fiind implicat în orice societate: „nu poate exista societate în care indivizii sa nu se abata mai mult sau mai putin de la tipul colectiv; este inevitabil ca si printre aceste abateri sa fie unele care prezinta caracter criminal (12)". Conform conceptiei lui Durkheim, delincventa, ca si crima, fiind legate de „conditiile fundamentale ale oricarei vieti sociale", joaca un rol „util" si „necesar" în cadrul evolutiei societatii, a moralei si a dreptului. In consecinta, criminalul nu mai trebuie considerat ca „o fiinta radical nesociabila, ca un fel de element parazitar, neasimilabil, introdus în corpul societatii; el este un agent regu-lator al vietii sociale". Plecand de aici, Durkheim introduce în circuitul sociologic notiunea de anomie, care reprezinta o stare obiectiva a mediului social în care traiesc indivizii si grupurile sociale, fiind caracterizata printr-o dereglare totala a normelor sociale, datorita unor schimbari bruste, situatie concretizata în absenta unei definitii precise a valorilor si scopurilor care orienteaza comportamentul. Anomia exprima dificultatea de raportare a indivizilor la normele sociale, datorita „ruperii" solidaritatii organice; în aceasta situatie, institutiile sociale mediatoare (familia, scoala, biserica, corporatiile etc.) nu mai pot asigura integrarea normala a indivizilor în colectivitatea sociala, iar acestia, la randul lor, nu mai au norme clare. Anomia nu este deci o stare definita de absenta totala a normelor, ci o situatie sociala în cadrul careia normele de baza îsi suspenda temporar functionalitatea. Aceasta situatie, care provoaca deruta si dezorientare în randul indivizilor si grupurilor sociale, produce multiplicarea comportamentelor deviante, adica a acelor conduite fara de care societatea raspunde printr-un sentiment de pericol, jena sau iritare, respingandu-le sau sanctionîndu-le. Ideea deviantei ca permanenta în dezvoltarea si succesiunea societatilor a fost ulterior dezvoltata, între altii, de David Matza, în sensul afirmarii faptului ca „ameliorarea" morala a unei societati nu va putea sa scada numarul abaterilor de moment, ci chiar perfectionarea, din punct de vedere moral, a populatiei va genera noi standarde de comportament, si mai pretentioase, producatoare de devianta (13). Redefinind notiunea de anomie si construind o teorie conform careia anomia se naste ca rezultat al tensiunii dintre scopurile pe care le propun modelele cul-turale ale societatii si mijloacele legitime permise de sistemul de organizare socia1a, R. K. Merton (14) considera devianta în general si delincventa în particular ca tipuri de reactie în raport cu lipsa de concordanta dintre scopurile valorizate social si mijloacele permise pentru a le realiza. Neputand sa-si realizeze scopurile la care aspira si pe care societatea le evalueaza în modul cel mai înalt cu putinta, individul recurge frecvent la mijloace ilicite, concretizate în forma actiunilor infractionale. Pentru a demonstra acest lucru, Merton construieste o "paradigma" care, punand în ecuatie scopurile si mijloacele sociale, evidentiaza caracterul si rolul diverselor moduri de adaptare individuala la mediul în care traieste individul. Dintre aceste moduri de adaptare, cinci apar ca fundamentale: a) conformismul, care consta din acceptarea în acelasi timp a scopurilor si a mijloacelor fixate de societate, chiar, daca idealul proiectat nu este niciodata atins si eforturile nu sunt încununate niciodata de succes; b) inovatia, care rezulta din faptul ca obiectivul cultural stabilit este bine interiorizat de individ, în timp ce procedeele legitime pentru atingerea lui sunt respinse; c) ritualismul, care consta din restrangerea aspiratiilor, individul ramanand si actionînd conform cu normele legitime; d) evaziunea, considerata ca un mod de adaptare destul de rar, caracterizata prin abandonul simultan al scopurilor si normelor si refugiul individului în zone situate: în marginea societatii (unde se întalnesc, de obicei, bolnavii mentali, cersetorii, vagabonzii, alcoolicii, toxicomanii etc.); e) rebeliunea, care consta în respingerea în aceeasi masura atat a scopurilor, cat si a mijloacelor, respingere conditionata de dorinta individului de a le înlocui, cu altele. Aceste cinci tipuri au fost reprezentate, în mod schematic, de Merton, prin „acceptare"(+), „eliminare"( - ), „respingere si substituire cu noi scopuri si mijloace" (+ - ), rezultand urmatoarea tipologie: Mod de adaptare Scopuri culturale Mijloace institutionalizate Conformism + + II. Inovatie + - III. Ritualism - + IV. Evaziune - - V. Rebeliune + - + - Teoria formulata de Merton a fost elaborata în mai multe versiuni, în a treia varianta sociologul american dezvoltand o teorie srtucturala a comportamentului delincvent (15) care aduce unele ajustari conceptiei sale initiale. In raport cu aceasta teorie, Merton considera ca mediul în care traieste individul cuprinde pe de o parte structura sociala (ansamblul organizat al relatiilor sociale în care sunt implicati membrii unei anumite colectivitati), iar pe de alta parte structura culturala (ca an-samblu organizat de valori normative care orienteaza comportarnentul comun al membrilor colectivitatii respective). Cand apare o disjunctie sau o incomplementa-ritate între normele sociale, scopurile culturale si capacitatea membrilor de a se conforma la structura culturala, subliniaza Merton, apare dislocata. In aceste conditii, valorile culturale produc comportamente aflate în contradictie cu însesi prescriptiile acestor valori. Tendintele spre conformitate sau spre devianta apar, în acest sens, dependente de pozitiile ocupate de indivizi în structura sociala. Nu valorile diferite ale claselor si grupurilor sociale produc delincventa, ci diferentele obiective existente între conditiile sociale ale diferitelor clase si grupuri sociale genereaza asemenea stare de lucruri. In consecinta, membrii claselor defavorizate, care au o situatie sociala si economica dificila si îsi vad blocat accesul la pozitiile sociale de prestigiu, recurg frecvent la comiterea unor acte cu caracter ilegitim si antisocial. Teoria „oportunitatii diferentiale", derivata din teoria „anomiei sociale", a fost reluata si de catre alti autori, ale caror studii subliniaza ca scopurile culturale specifice modului de viata american si mijloacele lor de realizare sunt similare si pentru alte natiuni, ceea ce face din delincventa un fenomen cu trasaturi universale. Examinand, de pilda, relatia dintre oportunitatea diferentiala si comportamentul criminal în Kampala (Africa), M. B. Clinard si D. J. Abbott (16) ajung la concluzia ca nu blocarea oportunitatilor economice si educationale în general, ci accesul la mijloacele ilegitime reprezinta cheia pentru întelegerea criminalitatii în tarile mai putin dezvoltate, astfel încat "structurile de oportunitate ilegitime pentru delicte particulare din cadrul fiecarei clase deteimina forme specifice de devianta" In acest sens, delincventii nu se deosebesc de nondelincventi prin statutul lor socioeconomic si aspiratiile lor ocupationale scazute, cercetarile întreprinse aratand ca, din contra, aspiratiile educaionale sunt mai frecvente si de un rang mai înalt în rîndul celor care încalca legea. Teoria oportunitatii diferentiale, afirma în aceeasi ordine de idei J. Midgley, explica si rata înalta de criminalitate din randul populatiei mulatre rezidente din Africa de Sud, populatie confruntata, în mare parte, cu restrictiile apartheidului. Raliindu-se unor concluzii similare, P. David yi J. Scott, comparand situatia existenta, în S.U.A. si Argentina, considera ca în majoritatea culturilor exista oportunitati diferentiale, iar natura specifica a delictelor variaza în concordenta cu oportunitatile fizice si ambientale existente în cadrul oricarei natiuni. Generalizand realitatile din cadrul societatii americane contemporane, reprezentantii teoriei „anomiei sociale"si „oportunitatii diferentiale" extrapoleaza aceste realitati la cazul altor societati, de unde si concluzia lor ca delincventa re- prezinta un fenomen „universal". In pofida unor idei valoroase, ipotezele lor raman tributare,unor conceptii care, pornind de la situafia „endemica" a criminalitatii în societatea „tuturor oportunitatilor", considera scopurile culturale si mijloacele lor de realizare ca fiind asemanatoare pentru marea majoritate a natiunilor.

5. Conceptii cu privire la raportul dintre cultura si criminalitate

Inregistiarea diferentelor existente între societati în legatura cu specificul formelor de delincventa si cu ponderea ratelor de criminalitate a permis sa se observe faptul ca fenomenul criminalitatii variaza în functie, de un set larg de indicatori. In ceea ce priveste sexul, de pilda, studii detaliate au aratat ca în Australia proportia femeilor delincvente fata de barbatii delincventi este de1 la 7, în Danemarca aceasta proportie reprezinta 1 la 10, în Italia 1 la 14, în Nigeria l la 7, în Insulele Mauricius 1 la 20 etc. Frecventa criminalitatii variaza de asemenea în functie de clasa sociala si de categoria socio-profesionala, comportamentul delincvent fiind specific agentilor defavorabili ai societatii tehnoindustriale, care fac din încalcarea legilor sociale o forma de manifestare a luptei de clasa (17). Rata fenomenului de delincventa cunoaste, în mod similar, variatii în functie de varsta, stare civila, mediu de rezidenta, atitudinea opiniei publice, gradul de toleranta a autoritatii legale etc. Considerand toti acesti indicatori, reiese în mod clar sociogeneza fenomenului de delincventa, faptul ca modul de viata si ansamblul factorilor sociali au o influenta semnificativa în gradul de incidenta a acestui fenomen. Pornind de la aceste studii, mai multi sociologi si criminologi au pus în dependenta directa modul de viata al populatiei, cultura care îi defineste, cu fenomenul de delincventa, vorbind în acest sens de aparitia si raspandirea unor adevarate "culturi ale crimei si delincventei". Considerand crima ca un fenomen cultural „perfect acceptat", o serie de autori au indicat exemplul Mafiei în Sicilia si Italia de Sud, definite prin reguli extrem de stricte, cel al statului Kentucky din S.U.A., unde încaierarile si vendetele sunt obisnuite sau exemplul violentei „colective" din Porto Rico, ca urmare a „importului"acestui fenomen din S.U.A. etc. (18) Studiata, între altii, de M. E. Wolfgang si F. Ferracuti, subcultura violentei se defineste prin modele culturale specifice, prin traditii particulare, ca si printr-o serie de reguli normative care indica individului cum sa se comporte în diferite situatii de încalcare a legii. „Ca orice comportament uman, subliniaza cei doi autori,homicidul si alte asemenea crime violente trebuie privite în raport cu contextul cultural care le genereaza". Cu cat este mai înalt gradul de integrare a individului într-o asemenea subcultura, cu atat mai mare va fi probabilitatea ca acesta sa manifeste un comportament violent. Din punct de vedere sociologic, conchid Wolfgang si Ferracuti, pare sa existe o relatie directa între ratele de homicid si masura în care o societate valorizeaza tema violentei. Toate aceste observatii teoretice si empirice au facilitat orientarea eforturilor criminologilor in directia identificarii raportului dintre cultura si criminalitate, a modelelor si mecanismelor culturale care definesc "cultul violentei". In prezent, sociologia delicventei cunoaste o gama larga de teorii si conceptii, care acorda culturii un rol dominant in producerea infractionalitatii, motiv pentru care o prezentare exhaustiva a acestora apare dificil de realizat. In continuare vom prezenta cele mai importante modele teoretice fondate pe aceasta idee.

5.1. Teoria "asociatiilor diferentiale"

Formulata de cunoscutul sociolog si criminolog E. A. Sutherland, teoria "asociatiilor diferentiale" reprezinta o particularizare a teoriei "invatarii sociale" la studiul delicventei, constituind, asa cum subliniaza autorul, o explicatie "istorica sau genetica" a comportamentului criminal, deoarece ia in considerare intreaga experienta de viata a individului. Subliniind faptul ca comportamentul criminal nu poate fi explicat pe baza caracteristicilor biopsihice individuale, ci pe baza unui proces de "invatare", teoria lui Sutherland cuprinde urmatoarele ipoteze: a) comportamentul criminal este "invatat" in procesul de interactiune cu alte procese, in cursul comunicarii informale verbale sau "gestice" dintre indivizi; b) aceasta invatare cuprinde tehnicile de comitere a infractiunii si dirijarea specifica a motivelor, actiunilor si atitudinilor; c) dirijarea acestor motive, actiuni si atitudini este invatata de interpretarile oferite de reguli juridice si norme de conduita sociala, pe care unele persoane le vor privi ca favorabile, iar altele ca nefavorabile; d) o persoana devine delicventa atunci cand definitiile favorabile violarii legii prevaleaza asupra definitiilor nefavorabile acestei violari. Conform conceptiei lui Sutherland, in viata zilnica indivizii apar confruntati atat cu modele pozitive (conformiste) de comportament, cat si cu modele negative (nonconformiste sau deviante). In relatiile obisnuite ei sunt "incurajati" fie de persoane care interpreteaza in mod invariabil dispozitiile legale ca reguli ce trebuie observate si respectate, fie de persoane care inclina spre violarea acestor reglementari. In consecinta, "asocierea" individului cu grupuri criminale sau noncriminale - de unde si denumirea de "asociere" sau "asociatie" diferentiala - apare, in conceptia lui Sutheland, ca singura explicatie a comportamentului delicvent. Acei indivizi care devin infractori savarsesc frecvent acte de incalcare a legii, deoarece vin mai mult in contact cu modele "criminale" si sunt confruntati mai putin cu modele "noncriminale"; pentru a evita cariera criminala, individul trebuie sa vina cat mai putin in contact cu modele "criminale" si sa fie confruntat cu modele "neutre". Dupa Sutherland, aceste "asociatii" sau "asocieri diferentiale" se caracterizeaza prin frecventa, durata, intensitate si anterioritate. Dintre acestea, "anterioritatea" este considerata de Sutherland ca avand cea mai mare influenta, intrucat comportamentul conformist, bazat pe respectarea prescriptiilor legale, se invata inca din copilarie, in cadrul scolarizarii primare, putand sa dureze pe tot parcursul vietii indivizilor, ceea ce este valabil si in cazul comportamentului delicvent. De aceea, "formatia" criminala aparuta prin "asociatie" cu modele criminale antreneaza aceleasi mecanisme ca cele care sunt implicate in orice alta "formatie" necriminala; ea nu se dobandeste printr-un simplu proces de "imitatie" (vezi Tarde), ci individul delicvent este atras sa "invete" comportamentul criminal prin aceasta "asociatie" diferentiala. Aratand ca in cazul societatii exista grupuri sociale ambivalente, Sutherland considera criminalitatea ca expresia "organizarii diferentiale" a grupurilor. In consecinta, un individ este supus unor presiuni si influente sociale contradictorii, aflandu-se in fata unor finalitati sau mijloace variabile, in care normele si prescriptiile unui grup nu sunt recunoscute sau acceptate de un alt grup; individul realizeaza faptul ca conduita considerata "buna" sau "corecta" intr-un anumit grup social este definita ca "rea" sau "incorecta" de catre un alt grup, situatie in care el va asimila in mod invariabil, prin "asociatie diferentiala", interpretarile oferite de grupul social cu care vine cel mai mult in contact. Propunandu-si o abordare multifactoriala a criminalitatii si a infractiunii, privite ca un "fapt social", teoria "asociatiilor diferentiale" aduce unele contributii studiului sociologic al fenomenului de delicventa, demonstrand ca raporturile si contactele sociale ale unui anumit individ cu alti indivizi sunt determinate, fundamental, de forma de organizare sociala, care faciliteaza sau nu forme specifice de comportament infractional. In pofida acestor contributii valide, teoria apare simplista si reductionista, deoarece neglijeaza caracteristicile individuale si personalitatea delicventului, ignorand astfel intreaga problematica a motivatiei actului infractional, geneza si dinamica atitudinilor fata de valorile ocrotite prin norme juridice. Totodata, asa cum au observat pe bua dreptate o serie de critici ai acestei teorii, Sutherland confunda infractiunea penala cu delictul civil si eludeaza cauzele sociale profunde ale diferentierii in modurile de "asociatie" criminala sau noncriminala (19), reducand infractiunea la un simplu proces de "transmisie culturala", prin intermediul procesului de socializare.

5.2. Teoria "conflictelor codurilor culturale"

Aducand problematica delincventei pe terenul „conflictului cultural", T. Sellin construieste o teorie conform careia infractiunea si crima sunt privite ca o con-secinta a "transmisiilor" si a „conflictelor culturale" existente între diferitele categorii si grupuri ale societatii. Spre deosebire de Shaw si McKay, care au utilizat conceptul de „conflict cultural" pentru a explica „dezorganizarea sociala" a grupurilor, sau, de Sutherland, care a folosit acelasi concept în legatura cu „organizarea diferentiala din cadiul societatii, Sellin da o extensie mai larga acestui concept, atat în sensul de conflicte ce pot aparea între „codurile culturale" ale diferitelor grupuri, cat si în acceptiunea de conflicte ivite între „normele de comportament si conduita" ale diferitelor grupuri din cadrul unei societati. În sens general, conflictele culturale, arata Sellin, sunt „produse naturale ale diferentierii sociale" care, la randul ei, determina aparitia unor grupuri sociale infinite si variate, fiecare caracterizandu-se prin moduri de viata specifice, anumite particularitati ale relatiilor lor sociale si printr-o necunoastere sau întelegere gresita a normelor sociale si a codurilor culturale apartinand altor grupuri. Transformarea unei culturi dintr-un tip omogen si bine integrat într-un tip eterogen si dezintegrat este însotita de cresterea situatiilor de conflict. De cele mai multe ori, conflictele între codurile culturale pot aparea atunci cînd: a) aceste coduri ating granitele unor arii culturale „contagioase"; b) normele sociale si juridice ale unui grup cultural se extind asupra altui grup; c) membrii unui grup cultural migreaza spre alt grup cultural. Fiecare conflict din interiorul unei culturi aflate în schimbare, arata Sellin, poate fi distins de cele aparute ca urmare a faptului ca sisteme culturale diferite vin în contact unele cu altele, indiferent de caracterul sau stadiul de dezvoltare a acestor sisteme. Insa în toate aceste cazuri comportamentul membrilor unui grup implicat în „conflictul de coduri" va fi considerat ca „anormal" sau „ilegal" de catre un alt grup cultural. In afara de aceste conflicte între codurile culturale pot exista si conflicte între „normele de conduita" nu numai ale unor grupuri diferite, ci si în cadrul aceluiasi grup sau între indivizi apartinînd aceluiasi grup sau chiar între un individ si grupul respectiv. Aceste conflicte, considerate ca „produse secundare ale vietii culturale", determina aparitia unui ansamblu de conditii sociale, caracterizat prin divergenta si eterogeneitatea influentelor pe care le resimt indivizii. „Exista conflicte între norme, subliniaza Selliri, întrucat exista reguli de conduita mai mult sau mai putin divergente, care guverneaza situatia particulara în care se gaseste un individ; astfel, normele de conduita ale grupului din care face parte îi ofera o solutie la situatia sa particulara, în timp ce normele altui grup îi sugereaza un raspuns opus". Conflictul cultural generat de aceasta situatie se va reflecta pe plan psihologic prin acceptarea, de catre individ, a unor valori si norme orientative duale, concretizate de cele mai multe ori în atitudini si comportamente agresive sau distructive. Desi aceste conflicte culturale devin generatoare de delincventa numai în cazul în care sunt constientizate de catre indivizi, Sellin nu explica mecanismele psihosociale prin care diferitele contradictii aparute între „codurile culturale" sau între „normele de conduita" pot determina aparitia unor comportamente infractionale la diversi indivizi sau grupuri sociale apartinand fie aceleiasi culturi fie unor arii sau culturi diferite. De altfel, asa cum remarca pe buna dreptate S. Shoham (20), ipoteza lui Sellin, conform careia cu cat este mai mare numarul de contradictii între normele legale, „folkways"-urile si valorile unei comunitati date cu atat este mai ridicata si rata crimei, nu a putut fi testata în cercetarile criminologice si sociologice întreprinse în diverse arii si sisteme culturale.

5.3. Teoria „subculturilor delincvente"

O tentativa mai consistenta de interptetare sociologica a delincventei, plecand de la valorile si normele existente într-o anumita cultura, apartine lui A. K. Cohen, care identifica anumite categorii si grupuri neprivilegiate sau frustrate, denumite sugestiv „subculturi delincvente", ale caror norme si valori sunt în contradictie cu cele ale restului societatii. Datorita dezvoltarii lor economice mai reduse si a existentei unor bariere si interdictii sociale, aceste grupuri au o situatie periferica si marginala în societate, ceea ce le determina o stare de spirit specifica, în care predomina sentimentele de izolere, frustrare si insatisfactie sociala si individuala; de aici, respingerea si con-testarea partiala sau totala de catre aceste grupuri a normelor si valorilor societatii globale si „construirea" unor „modele" si „norme" proprii de comportament si conduita. „Subculturile delincvente", arata Cohen, s-au nascut ca o reactie de protest fata de normele si valorile societatii si din dorinta anihilarii frustrarilor de status mar-ginal si a anxietatilor. Intrucat indivizii ce fac parte din asemenea „subculturi" au convingerea ca le sunt blocate sau obstructionate caile si mijloacele legale de acces spre bunurile si valorile sociale, ei recurg de cele mai multe ori la mijloace indezirabile si ilicite, devenind astfel surse potenfiale de devianta si infractionalitate. Analizînd „subculturile delincvente", construirea si evolutia lor, Cohen identifica o serie de trasaturi specifice ce caracterizeaza aceste grupuri, si anume: a) non-utilitarismul, în sensul ca de multe ori membrii acestor „subculturi" desfasoara activitati delictuale nu neaparat din dorinta de procurare a unor bunuri si valori care le lipsesc, ci mai degraba ca un „mod de exprimare a solidaritatii". De pilda, furtul de obiecte si bunuri reprezinta „un mod de dobandire a îndemanarii necesare de a comite astfel de fapte, înainte ca delincventul potential sa fie acceptat de catre grupul la care aspira sa fie primit"; în consecinta, pentru viitorul delincvent nu sunt importante bunurile pe care le fura, cat dobandirea „îndeletnicirii", a „mestesugului" si a „tehnicilor" de furt. In felul acesta, furtul devine „un alt mod de satisfacere a nevoii de status", un fel de „socializare anticipativa" a viitorului delincvent, dupa cum arata R. A. Cloward si L. E. Ohlin atunci cand analizeaza „subcultura criminala"; b) malitiozitatea („rautatea"), în sensul ca daca furtul în sine nu este motivat de ratiuni utilitare el este o forma de „rautate" aparenta, o „sfidare" a celorlalti membrii acestor „subculturi delincvente", savarsind frecvent acte de vandalism, distrugere de bunuri si obiecte etc. numai din dorinta de a fi malitiosi cu semenii lor; c) negativismul, trasatura ce caracterizeaza aceste grupuri delincvente, care în esenta reprezinta nu numai un „set de reguli" aflate în conflict cu cele ale culturii unei comunitati, ci si o „polaritate negativa" în raport cu normele si modelele culturale ale societatii respective; în consecinta, conduita si comportamentul membrilor acestor grupuri vor fi „conforme" cu „standardele" subculturii din care fac parte; d) versatilitatea (nestatornicia), în sensul ca membrii „subculturilor delincvente" practica toate felurile de activitati ilicite, fara sa se spe-cializeze într-un anumit tip de infractiune; de pilda, ei fura bani, bunuri si obiecte „de toate felurile si de la oricine"; e) autonomia grupului delincvent, manifestata prin intoleranta fata de presiunile altor „subculturi" cu care vin în contact; relatiile „cu membrii propriului grup se caracterizeaza prin solidaritate, în timp ce relatiile cu alte grupuri sau subculturi sunt ostile sau rebele". În concluzie, se poate spune ca teoria lui Cohen enunta faptul ca subcultura delincventa se manifesta ca o reactie împotriva valorilor clasei „mijlocii", banda tinerilor delincventi evaluand, în mod pozitiv, valorile negative, nonutilitariste si hedoniste. Pentru acest motiv, teoria sa a mai fost denumita „teoria învatarii (însusirii) reactiei delincvente" (reaction-formation theory) si a fost dezvoltata ulterior, între altii, de L. McDonald (1969) si L. B. DeFleur (1970). L. McDonald evidentiaza, de pilda, faptul ca ipotezele teoretice ale lui Cohen se pot aplica copiilor proveniti din clasa muncitoare, care prin intermediul anturajului se angajeaza în activitati infractionale si interiorizeaza norme cu caracter delincvent, refuzand pe cele generalizate de catre institutiile educationale ale clasei „mijlocii". Factorul cauzal în acest proces, subliniaza autoarea engleza, nu este reprezentat de inteligenta, ci de o variabila particulara, care poate fie numita „frustare de status"( 21). La randul sau, încercand sa testeze ipotezele teoretice ale conceptiei „subculturilor delincvente", aplicate la analiza delincventei din Argentina (Cordoba), L. B. DeFleur ajunge la concluzia ca „subcultura de reactie, asa cum a fost descrisa de Cohen în scopuri practice, nu exista în Cordoba... Conditiile sociale ale comunitatii cercetate erau de asa natura, încat anumiti factori cheie ai teoriei, (procesul educational si, într-o anumita masura, distributia valorilor) nu isi exercita, în mod adecvat, rolul lor în sistemul complex al factorilor pe care teoria lui Cohen îi considera responsabili de dezvoltarea subculturii reactive"(22). Se evidentiaza în felul acesta ca nici teoria subculturilor „violente" nu are un caracter universal, asa cum cred reprezentantii ei, studiile si cercetarile comparative demonstrand ca indicatorii conditiilor sociale existente într-o anumita perioada în S.U.A. nu pot fi utilizati la cazul altor perioade si altor natiuni. Desi se poate vorbi despre anumite „tendinte" si „modele" culturale ale anumitor tipuri de delincventa, ceea ce face ca o serie de infractiuni sa posede caractere ase-manatoare în privinta modului de comitere a faptei si a unor circumstante specifice, totusi factorul cultural nu poate actiona în mod singular, detasat de ceilalti factori (de natura socioeconomica, politica etc.), pentru a produce forme particulare de delincventa. Identificand, în mare parte, cultura cu societatea si cu „modul de viata", concretizat în maniere specifice de gandire, actiune si simbolica sociala, autorii americani acorda factorului cultural o importanta decisiva, pe care investigatiile criminologice desfasurate în Europa n-au reusit sa o valideze.

6. Societatea "criminogena" si personalitatea "criminala"

Constient fiind de caracterul unilateral si reductionist al paradigmelor de esenta psihopatologica, criminologul francez J. Pinatel isi propune abordarea "transdisciplinara" a criminalitatii, pornind de la ideea ca numai "ocazia sociala" generata de circumstantele mediului poate permite predispozitiilor si caractelor psihice sa se manifeste ca atare (23). Ceea ce il preocupa cu precadere pe autorul francez este in primul rand faptul "statistic" de neconstestat ca fenomenul infractional este in continua crestere, dovedindu-se, prin implicatiile sale, o grava amenintare pentru societatea occidentala. Pinatel considera criminalitatea ca o "maladie" morala a progresului, originea ei trebuind a fi cautata in dezvoltarea fara precedent a stiintei si tehnicii si in extinderea necontrolata a fenomenelor de urbanizare si demografice, care genereaza deteriorarea si disparitia valorilor morale fundamentale. "Pana acum - subliniaza Pinatel - criminalitatea a fost dependenta de variabile geografice, economice, culturale si politice, nationale sau regionale, dar astazi se pare ca este guvernata de un factor comun si anume factorul stiintific si tehnic. Acest factor tinde sa unifice evolutia generala a criminalitatii si sa reduca influenta variabilelor nationale si regionale. Ceea ce distinge analiza criminologului francez de alte analize intreprinse in aceasta directie este tratarea "personalitatii criminale" din perspectiva actiunii sociale, a concretizarii aptitudinii infractionale in actul infractional ca atare. Din acest punct de vedere, Pinatel arata ca, in anumite conditii particulare, orice individ poate sa devina delicvent, ceea ce distinge pe adevaratul infractor de delicventul ocazional nefiind altceva decat "aptitudinea de trecere la act". Utilizand notiunea de "prag delicvential", Pinatel evidentiaza faptul ca devianta este caracteristica marii majoritati a indivizilor care nu depasesc acest prag, in timp ce delicventa presupune trecerea peste acest "prag", aptitudinea pronuntata de a savarsi acte cu continut infractional. Pe baza acestei notiuni, criminologia insasi apare definita ca "stiinta care studiaza trecerea la actul delictual", evaluand reactia personalitatii fata de o situatie specifica, care creeaza "ocazia" infractionala. In afara de situatiile "periculoase", care se remarca prin faptul ca "ocazia" nu necesita sa fie cautata, arata Pinatel, exista si o serie de situatii amorfe sau nespecifice, caracterizate prin faptul ca "ocazia urmeaza sa fie cautata". In aceste situatii, personalitatea este aceea care domina situatia, actul criminal fiind consecinta directa a actiunii acestei personalitati. Concluzia apare evidenta: influentand formarea personalitatilor, a situatiilor si ocaziilor de comitere a unor fapte contrare legii, mediul social apare a avea un profund caracter criminogen. Accentuand asupra notiunii de "personalitate criminala", autorul francez o priveste ca un "model analitic", ca un concept operational, care permite studiului criminologic sa se orienteze in multitudinea de ocazii, situatii si fapte cu caracter infractional. In aceasta perspectiva, personalitatea criminala nu reprezinta nici un tip antropologic in sens lombrosian si nici o varianta a tipologiilor psihopatologice, ci un "sistem de referinta, o constructie abstracta care se substituie realitatii". Din punct de vedere psihologic, personalitatea criminala apare caracterizata de existenta unui nucleu alcatuit din patru componente: 1) egocentrismul, constand in orientarea "instinctuala" a individului si refuzul ghidarii dupa normele sociale a caror abundenta provoaca deruta conduitei; 2) labilitatea, concretizata in absenta inhibitiei, imprevizibilitatea comportamentului, abandonul in fata impresiilor momentului si lipsa reflexiei asupra consecintelor actului infractional; 3) agresivitatea, aparuta ca urmare a necesitatilor artificiale create de societate, a ritmului de viata si munca, care genereaza multiplicarea frustratiilor biologice; 4) indiferenta afectiva, caracterizata prin absenta emotiilor, a inclinatiilor altruiste si simpatetice, a oricarui sentimentalism, prin reprimarea lor de catre modul de viata din societatea occidentala. Aceste elemente apar facilitate de structurile sociale, de starea economica si culturala, de opozitia tinerilor fata de varstnici si de "imitarea" modelelor de violenta care permit "realizarea succesului si a bunastarii de sine" fara a face apel la moralitate. Aceasta ultima variabila reprezinta asa - numita "contagiune ierarhica", prin care Pinatel intelege procesul de imitatie de catre tineri a acelor comportamente deviante si agresive, lipsite de suport moral, care li se par mai prestigioase, asigurandu-le succesul social (viciul, crima, etc.). Privite in mod izolat, elementele mentionate nu au relevanta psihopatologica, nu sunt anormale, nefiind decat caracteristici accidentale. Luate impreuna insa alcatuiesc o structura dinamica, o "constelatie" a personalitatii criminale, in cadrul careia fiecare componenta influenteaza si interactioneaza cu celelalte. Pentru acest motiv, observa Pinatel, personalitatea criminala reprezinta o "rezultanta" si nu un "dat". Considerand "trecerea" la indeplinirea actului infractional ca singura in masura sa obiectivizeze structura personalitatii criminale, Pinatel considera diferitele componente psihologice ale infractorului ca nefiind in nici un fel raporturi cu trecerea la act, ci doar cu modalitatile particulare de comitere a actului infractional. Polemizand cu acei autori care fac din trasaturile psihopatologice un resort etiologic principal al comportamentului infractional, criminologul francez releva faptul ca atat comportamentele motorii ale activitatii, cat si celelalte componente (aptitudinea fizica, gradul de inteligenta, aptitudinile socioprofesionale, necesitatile sau instinctele nutritive, sexuale, etc.) sunt "neutre" in raport cu trecerea la actiune, ele fiind semnificative doar pentru acel "modus operandi" care caracterizeaza continutul actului delicvent. Punand in relatie personalitatea criminala cu societatea globala, cu structurile si mecanismele criminogene ale acesteia, Pinatel incearca sa demonstreze ideea, sustinuta si de Sutherland, dupa care orice comportament criminal se invata printr-un proces de comunicare si invatare, prin interactiunea cu alte persoane, de la care viitorul delicvent isi insuseste o serie de motivatii si atitudini favorabile incalcarii legii. Conceptia sa prezinta un evident progres fata de acele teorii care considera structura psihopatologica a persoanei, detasata de influentele si circumstantele exterioare, ca singura in masura sa decida asupra eventualei sale cariere de delicvent. O asemenea conceptie explica, in acelasi timp, esenta criminogena a unei societati dezumanizate pe care apologetii sai o evalueaza ca fiind o societate a bunastarii si prosperitatii tuturor indivizilor. Lucrarea sa, care completeaza teoria lui E. Sutherland cu elementele care-i lipseau (relatia dintre mecanismele de invatare sociala si procesele psihice care caracterizeaza infractorul), este in sprijinul remarcii facute de H. Levy - Bruhl, care sublinia ca "studiul crimei este un element de prima importanta pentru a cunoaste si masura valorile curente dintr-o societate"(24). Asa cum observa însa o serie de autori, printre care J.-M. Bessette (25), trasaturile psihice caracteristice personalitatii criminale sunt deseori tributare unei conceptii ideologizante si mistificatoare, care ignora faptul ca labilitatea, de pilda, departe de a fi o caracteristica psihologica în sine, reprezinta un element dobandit, favorizat de educatia primita de clasele „proletare" din societatea occidentala. In acest context, limbajul, ca mediator între forma de exprimare a sentimentelor (comunicarea) si structurile sociale, care modeleaza practicile lingvistice, are o importanta fundamentala. Deoarece în cadrul clasei muncitoare verbalizarea are un rol mai putin important, iar simbolismul expresiv se concretizeaza mai ales prin „gesturi", structura comportamentului afectiv al membrilor acestei clase apare mai labila, iar infractiunile savarsite de acestia sunt, în cea mai mare parte, „crime ale gestului", în corelatie directa cu comportamentul impulsiv favorizat de modelele lingvistice si culturale ale clasei respective. Împrumutat de conceptiile psihopatologice traditionale inspirate de psihiatri, cum ar fi Kraepelin si De Greef, modelul „personalitatii criminale", caracterizata prin lacune comportomentale si anomalii afective, apare a detine în cadrul conceptiei lui Pinatel o puternica tenta sociologica, exprimand starea de inadaptare sociala în care se gasesc cei mai multi indivizi din clasele defavorizate existente în societatea occidentala contemporana. Spre deosebire de orientarile psihologice si psihiatrice, care sustin ca între delincventi si nondelincventi exista o diferenta de natura (cu caracter biologic sau psihologic), conceptia lui Pinatel are meritul de a evidentia ca între cele doua categorii de indivizi nu exista decat o diferenta de grad, exprimabila în actiunea infractionala efectiva si nu în cea cu caracter potential.

7. Alte constatari cu privire la criminalitate

Conceptia structural-functionalista a lui Talcott Parsons pleaca de la presupunerea ca societatea e bazata pe o ordine normativa unanim acceptata datorita consensului valoric stabilit intre membrii societatii, care impartasesc aceleasi norme si aceleasi valori. E. Durkheim considera crima ca un "fenomen natural", cu conditia ca ea sa nu depaseasca anumite limite care fac imposibila functionarea societatii si convietuirea indivizilor. Maxwell, J. afirma: "Cred ca singurul mod de a studia cu precizie fenomenul social de criminalitate este de a trai in contact cu criminalii si de a-i observa; impartasesc, din acest punct de vedere, parerea lui M. Durkheim; fenomenele sociale sunt fapte naturale si trebuie studiate dupa metoda naturala, anume observatia si experimentarea ori de cate ori e posibila" (Le Crime et la Societe, 1912, pag. 1) Sociologul american MacIver observa: "Intrucat crima, ca o categorie a activitatii sociale, nu are nici o proprietate universala inerenta, nu ne putem astepta sa gasim, in diversitatea de persoane vinovate de crime, un tip psihologic sau fiziologic, o trasatura de caracter ce le diferentiaza de alte persoane. Criminalul poate fi un maniac sau un geniu, un ticalos sau un patriot, un om fara scrupule sau un om care pune scrupulele sale mai presus de lege, un exploatator indiferent sau un om disperat. Toate incercarile de a gasi o fizionomie a crimei au esuat." (Robert MacIver, The Sociology of Crime and Deliquency, editura John Wiley and Sons, Inc. ,1970, pag. 119.)

8. Crima organizata

Notiunea de crima organizata nu poate fi aplicata la grupurile restrânse de hoti, spargatori sau escroci, ci la grupuri mari, bine organizate, de infractori, care opereaza într-un teritoriu relativ bine definit si mentin legaturi constante cu reprezentantii oficiali ai societatii legitime. În Occident, crima organizata se refera la jocurile de noroc, prostitutie, vânzarea ilicita a unor bauturi alcoolice, retelele de distribuire a drogurilor, filmele si stabilimentele pornografice, escrocheriile de mari proportii, estorcarea de fonduri de la anumite organizatii sau de la anumiti indivizi, în scopul asigurarii unei asa-zise „protectii", împrumuturile camataresti în conditii oneroase, vânzarea de bunuri furate, contrabanda, si, alaturi de toate acestea, existenta unor afaceri legitime în scopul „spalarii banilor". Toate aceste activitati alcatuiesc esenta „gangsterism"-ului, extrem de profitabil, care nu s-ar putea desfasura fara concursul larg si interesat al unor reprezentanti ai legii si chiar cu cel al unei parti din populatie. Cu alte cuvinte, crima organizatŕ nu ar putea opera fara coruperea oficialilor publici între care se numara oameni politici, politisti, procurori, judecatori etc. Chiar daca majoritatea acestor categorii este onesta, în conditiile în care reprezentantii crimei organizate beneficiaza de sprijinul constant al unor demnitari cu functii de raspundere în guvern, eforturile reprezentantilor legii vor fi frecvent descurajate si orientate în alte directii, pentru a nu intra în conflict cu interesele combinate ale „puternicilor zilei" si ale membrilor organizatiilor criminale. În majoritatea tarilor, dar, mai ales, în S.U.A., „legaturile" acestor membri se situeaza la un nivel extrem de înalt. Cazul cel mai semnificativ îl reprezinta, de exemplu, faimoasa convorbire telefonica, surprinsa de ziaristii de la „New York Times", în anul l943, în cursul careia Thomas A. Aurelio a multumit gangsterului Frank Costello pentru ca l-a ajutat sa obtina functia de judecator la Curtea Suprema de Justifie a statului New York. O alta caracteristica principala a crimei organizate se refera la cooperarea frecventa cu cetateni onesti. Deoarece organizatiile de tip criminal ofera, in mod frecvent, „servicii" persoanelor respectabile, cum este, de exemplu, cazul prostitutiei sau jocurile de noroc, ele se opun, de multe ori, interventiilor politiei sau ale altor reprezentanti ai legii în scopul elaborarii unor masuri ferme împotriva acestor afaceri ilicite. Împletirea dintre activitatile ilicite si cele licite, colaborarea dintre membrii organizatiilor criminale si detinatorii puterii si cererile de servcii ilicite de catre public fac din crima organizata una dintre cele mai dificile si complexe probleme, care nu se pot rezolva cu mijloace traditionale. Aceasta si pentru faptul ca retelele ei si lumea sa ascunsa, „subterana", determina înca, numeroase mituri si stereotipuri din partea publicului, alimentate, între altele si de anumite carti sau filme. Notiunea de crima organizata, însasi, ridica o serie de dificultati de definire (26). In unele tari, ea este echivalenta cu crima profesionista savarsita de infractorii de „cariera". În alte tari, ea se refera la ansamblul unor activitati ilegale care antreneaza, în aceeasi masura, organizatiile criminale ale unui stat, organizatiile care depasesc granitele nationale, pentru a opera la nivel intemational si chiar statul însusi (cum este cazu1 terorismului de stat). Alfred Lindesmith definea, de exemplu, crima organizata ca o „crima obisnuit profesionista ... implicând un sistem de relatii definite în mod specific de obligatii si privilegii reciproce"(27). La rândul lor, Edwin Sutherland si DonaldCressey au definit-o ca fiind „asocierea între un numar mic de criminali pentru executarea unui anumit tip de crima"(28). In 1967, Comisia Prezidentiala pentru Aplicarea Legii si Administratia Justitiei din S.U.A. a definit, într-un raport, crima organizata ca un tip de „socie- tate care urmareste sa opereze in afara controlului poporului si guvemului ameri- can". În concordanta cu concluziile acestui raport, reprezentantii crimei organi- zate opereaza în cadrul unei structuri organizationale complexe unde exista reguli chiar mai rigide si mai stricte decât ale unei organizatii legitime. Noua ani mai târziu, un raport al Grupului Operativ contra Crimei organizate, organ special al Comitetului de Consultanta Nationala în legatura cu standardele si scopurile Justitiei Criminale, din S.U.A., a evidentiat urmatoarele caracteristici ale crimei organizate : a) crima organizata reprezinta un tip de crima combinativa implicând co- ordonarea ierarhica a unui numar de persoane pentru a planifica si executa acte ilegale, sau pentru a urmari un obiectiv legitim prin mijloace în afara legii; b) crima organizata are ca scop principal obtinerea de castiguri econo- mice, desi unii dintre participantii ei pot avea ca obiective dobândirea puterii sau a unor pozitii sociale mai înalte; c) ea nu se limiteaza la afaceri evident ilegale sau la servicii contrare le- gii, cum sunt jocurile de noroc, prostitutia, drogurile, împrumuturile cu camata sau extorcarea de fonduri. Ea include, de asemenea, activitati complexe printre care spalarea banilor murdari prin intermediul unor afaceri legitime, escrocherii privind încalcarea dreptului de proprietate si manipularea calculatoarelor; d) crima organizata utilizeaza tactici de jaf, acaparare si estorcare, utili- zând mijloace cum sunt intimidarea, violenta si coruptia, si recurge la cupiditate (lacomie) pentru a-si realiza obiectivele si prezerva castigurile; e) prin experienta, obiceiuri si practica, grupurile combinate ale crimei organizate sunt, de obicei, foarte prompte si eficiente în legatura cu controlul si disciplinarea membrilor lor, a asociafilor si a victimelor. De aceea, participantii la crima organizata nu sunt capabili sa se detaseze, ei însisi, din combinatie si sunt, în principiu, incapabili de a merge pe calea cea buna; f) crima organizata nu este sinonima cu Mafia sau La Cosa Nostra, cele mai experimentate, diversificate si, posibil, cele mai bine disciplinate din grupu- rile combinative; g) crima organizata nu include pe teroristii implicati în schimbarea poli- tica, desi membrii organizatiilor criminale si teroristii au câteva caracteristici co- mune, în special, tipurile de crima comise si structurile organizationale stricte. Dupa cum se observa, raportul mentionat evita sa ia în consideratie în cadrul crimei organizate acele activitati si organizatii criminale care depasesc granitele nationale, pentru a se concentra cu precadere asupra infractiunilor co- mise de grupurile criminale din interiorul statului. Dimpotriva, pentru Marshall B. Clinard si Robert Meier, „baza feudala a crimei organizate apare intemeiata pe « familie », asociata în mod general cu ter- menii « Mafia » sau « Cosa Nostra »". Ei mentioneaza, în acest sens, urmatoarele trasaturi generale care caracterizeaza structura si modul de operare a crimei or- ganizate: a) Structura ierarhica, care implica un sistem de raporturi bine precizate cu privire la întelegerea reciproca a obligatiilor si privilegiilor membrilor; b) Granite politice sau geografice nelimitate - intravilane sau intervilane; intrastatale sau interstatale; c) Dependenta de: 1) folosirea posibila a fortei si violentei pentru a mentine controlul intern si pentru a restrânge competitia; 2) asigurarea si mentinerea unei permanente imunitati fata de interferenta fortei legii si a altor agentii guvemamentale; d) Operatii criminale dirijate pentru obtinerea unor importante castiguri financiare si specializarea în una sau mai multe combinatii de afaceri care intra în ariile de deviere sociala asupra carora opinia publica este divizata; e) Stabilirea unui control monopolist sau stabilirea unor sfere de influenta între sau printre diferite organizatii criminale. William Chamblis considera, si el, ca notiunea de crima organizata are o sfera mai larga decât cea care include actiunile organizatiilor criminale din cadrul unui singur teritoriu national (29). Considerând ca numai opinia publica si presa, în special, au acreditat ideea ca crima organizata se refera la activitatile unui grup strâns unit de indivizi, „de obicei straini si, în special, italieni", Chamblis apreciaza ca mitul Mafiei si al Cosei Nostra are mai pufina legatura cu realitatile crimei organizate din America de astazi. În schimb, se poate vorbi de existenta unor organizatii bine structurate ale caror activitati sunt axate pe contrabanda unor marfuri ilegale atât în interiorul, cât si în afara tarilor. Contrabanda cu coca- ina, de exemplu, sau contrabanda cu arme si munitii de la o tara la alta. „Aceste organizatii întretaiate, în mod caracteristic, de-a lungul unor trasee etnice si cul- turale, sunt la fel de dinamice ca si lumea afacerilor si constau din retele de indi- vizi cuprinzând politisti, politicieni si cetateni obisnuiti ce investesc în întreprin- deri ilegale pentru a obtine un profit înzecit". Se poate considera, deci, ca exista doua puncte de vedere principale din perspectiva carora crima organizata poate fi definita: a) punctul de vedere juridic - care priveste crima organizata ca un ansamblu de actiuni ilegale, initiate de catre o organizatie sau mai multe organizatii criminale care urmaresc sa obtina bani si putere; b) punctul de vedere social-economic - care considera crima organizata ca „parte integranta a vietii sociale, politice si economice a unei natiuni" si ca un ansamblu de actiuni legitime si ilegitime care ofera cetatenilor bunuri si sevicii licite si ilicite. Ambele puncte de vedere postuleaza ideea ca nu poate exista crima or- ganizata: - fara o structura organizationala specifica; - fara protectia oferita de catre coruperea unor oficiali; - fara bunurile si serviciile oferite publicului. Din acest punct de vedere Enciclopedia Americana a Crimei si a Justitiei (1983) defineste crima organizata ca o „forma persistenta de activitate criminala care are un public clientelar ce cere bunuri si servicii definite ca fiind ilegale. Ea este o structura sau o retea de indivizi care produc sau furnizeaza aceste bunuri si servicii, folosesc capitalul pentru a se extinde în alte activitati legitime sau ilegitime si corup pe oficialii publici cu ajutorul carora îsi castiga protectie (30). Prevalenta punctului de vedere juridic, asociata cu ideea existentei unui sindicat national sau international al crimei organizate patronat de Mafie sau de Cosa Nostra, are o serie de implicatii negative asupra activitatilor de control si prevenire a crimei organizate pentru ca: a) împiedica o definitie unitara a crimei organizate la nivelul dife- ritelor state; b) concentreaza eforturile, mai degraba, asupra detectarii lumii subterane a infractorilor, decât asupra unor masuri de schimbare în sistemul so-cial-economic.

NOTE

1. Raymond Saleilles, L'individualisation de la peine, Paris, 1905. 2. Adolphe Quetelet, Sur l'homme et le developpement des ses facultee ou essai de physique sociale, Bruxelles, 1835; Ange Michel-Guerry, Essai sur la statistique morale de France, Paris, 1834. 3. Cesare Lombroso, L'uomo deliquente in rapporto all' antropologia giurisprudenza e disciplina carceraia, Torino, 1876. 4. George Gurvitch, Sociology of Law, London and Boston, Routledge & Kegan Paul, 1973, pag. 80. 5. Raffaele Garofalo, Criminologia, editia a treia, Torino, Bocca, 1903. 6. H. H. Goddard, Feeblemindness: its Causes and Consequences, New York, Macmillan, 1914. 7. Gabriel Tarde, Les lois de l'imitation, Paris, Alcan, 1890. 8. Clifford R. Shaw, Henri D. McKay, Juvenile Delinquency and Urban Areas, Chicago, University of Chicago Press, 1942. 9. Frederic M. Thrasher, The Gang, Chicago, University of Chicago Press, 1927. 10. Carolyn Scott, Marjorie Zatz, Comparative Deviance and Criminology, in "International Journal of Comparative Sociology", vol.XXII, nr. 3-4, 1981, pag. 239. 11. Emile Durkheim, Le suicide. Etude de sociologie, Paris, Alcan, 1897; De la division du travail social, Paris, Alcan, 1893. 12. Emile Durkheim, Regulile metodei sociologice (traducere de C. Sudeteanu), editia a II-a revazuta de Ioan Mihailescu, Bucuresti, Ed. Stiintifica, 1974, pag. 116. 13. David Matza, Delinquency and Drift, New York, John Wiley and Sons, Inc., 1964. 14. Robert K. Merton, Social Structure and Anomie: Continuities, in "American Sociological Review", October, 1938, pag. 672-682. 15. Robert K. Merton, Social Structure and Anomie: Continuities, in Social Theory and Social Structure, New York, Free Press, 1965. 16. Marshall B. Clinard, Daniel J. Abbot, Crime in Developing Countries: A Comparative Perspective, New York, John Wiley and Sons, Inc., 1973. 17. Jean-Michel Besette, Sociologie du crime, Paris, P.U.F., 1982. 18. Marvin E. Wolfgang, Franco Ferracuti, The Subculture of Violence, in The Sociology of Crime and Delinquency, 1970, pag. 380-391. 19. George Basiliade, Principiile si orientarile cercetarii criminologice…,pag. 402. 20. Sholmo Shoham, Culture Conflict in Israel, in The Sociology of Crime and Delinquency, 1970, pag.200. 21. Lynn McDonald, Social Class and Delinquency, London, Faber and Faber, 1969; The Sociology of Law and Order, London, Faber and Faber, 1976. 22. Louis B. DeFleur, Delinquency in Argentina: A Study of Cordoba's Youth, Pullman, Washington State University Press, 1970. 23. Jean Pinatel, La societe criminogene, Paris, Ed. Calmann-Levy, 1971. 24. H. Levy-Bruhl, Problemes de la sociologie criminelle, in Traite de sociologie, vol.II, Paris, 1960, pag. 207. 25. Jean-Michel Besette, Sociologie du crime, Paris, P.U.F., Collection "Le sociologue", 1982. 26. Sue Titus Reid, J. D., Ph. D., Crime and Criminology, fifth edition, Chicago, San Francisco, Philadelphia, Toronto, Holt, Rinehart and Winston, Inc., 1988, pag. 332-340. 27. Alfred Lindesmith, The Addict and the Law, New York, Vintage Books, 1965. 28. Edwin H. Sutherland, Donald R. Cressey, Principles of Criminology, fifth edition, Philadelphia, J. B. Lippincott, 1955. 29. William J. Chamblis, Exploring Criminology, New York, Macmillan Publishing Company, 1988, pag. 86-88. 30. Francis A. J. Ianni, Elisabeth Reuss-Ianni, Organised Crime, in Sanford H. Kadish, Encyclopedia of Crime and Justice, New York, Macmillan, 1983, vol. 3, pag. 1096.

BIBLIOGRAFIE

1. Banciu, Dan; Radulescu, Sorin; Voicu, Marin - Introducere in sociologia deviantei, Editura stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1985, pag. 102-154. 2. Ferri, Enrico - Sociologia criminala, Bucuresti, 1934, pag. 20-30. 3. Maxwell, J. - Le crime et la societe, ed. Ernest Flammarion, Paris, 1912, pag. 20-30. 4. Radulescu, Sorin M. - Devianta, criminalitate si patologie sociala, ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1999, pag. 4,5; 46-59; 197-201. 5. Radulescu, Sorin; Banciu, Dan - Sociologia crimei si criminalitatii, Casa de editura si presa "Sansa"S.R.L., Bucuresti, 1996, pag. 38; 56-83; 112-118; 145-180.

@2001 Adrian Vesa - All Rights Reserved