Untitled Document

	Sign In Sign-Up

Semnul lingvistic

Pentru explicarea mai profunda a naturii limbii s-a recurs inca din vechime la unele teze conform carora cuvintele sint niste semne; elaborate de filosofi aceste teze se refereau mai mult la intelesul cuvintelor si la legatura lui cu lumea exterioara. La inceputul secolului nostru, intelegerea cuvintelor ca semne a fost dezbatuta pe larg de marele invatat elvetian Ferdinand de Saussure. Acesta a prevazut chiar constituirea unei discipline noi - semiologia - ca stiinta a semnelor. Asistam in prezent la consolidarea acesteia sub numele mai curent de semiotica.

Acceptiile semnului

Exista trei acceptii ale semnului lingvistic, care sint mentionate de Saussure si care se regasesc in linii mari si la alti cercetatori. Conform parerii curente, semnul este numai complexul sonor al cuvintelor: ansamblul de sunete din lup este un semn al intelesului de "lup". In acest caz se face o analogie intre cuvinte si alte categorii de semne, cum ar fi de pilda, semnele de circulatie : panoul de forma triunghiulara, plasat la diferite intersectii este un semn care obliga pe conducator sa cedeze trecerea unui vehicul, indiferent din ce parte ar veni. Aceasta imagine este deci un semn pentru intelesul de "cedeaza trecerea". La fel, cuvintele, sub forma lor sonora sau grafica, sunt semne pentru intelesurile pe care le vehiculeaza. Aceasta acceptie a semnului lingvistic este corecta mai ales daca ne referim la folosirea lui ca semnal in procesul de comunicare. Se spune in acest caz ca semnul este unilateral. Printre lingvisti este foarte raspindita ideea ca, in ansamblul lor, cuvintele sint semne. Cuvintul ca semn are doua laturi denumite cu termeni speciali, stabiliti de Saussure si deveniti apoi celebri. Latura acustica e numita signifiant -"semnificant", iar latura de inteles, conceptul, e numita signifié- "semnificat". De fapt, la Saussure semnul e reprezentat de reunirea acestor doua laturi ale cuvantului ; cuvantul copac e un semn alcatuit din complexul sonor copac care este semnificantul si din intelesul de "copac", care este semnificatul. Aceasta acceptie a semnului lingvistic este valabila atunci cind ne referim la unitati luate ca atare in structura limbii; unitatile limbii inzestrate cu inteles sunt semne alcatuite din doua laturi : semnificant si semnificat. Din acest punct de vedere, sunetele luate izolat nu sint semne ; de pilda, f, j nu reprezinta semne ale limbii romane, intrucat nu poseda un inteles al lor. Dar o vocala ca i este un semn in i-am dat cartea, deoarece cuprinde intelesul pronumelui personal in dativ singular. In franceza, toate vocalele luate izolat sunt semne, reprezentand cuvinte de sine statatoare. Cele mai numeroase semne sunt cuvintele alcatuite din doua sau mai multe sunete : ac, zar, masa etc. Semnul propriu structurii limbii este deci alcatuit din doua laturi ; se spune ca el este bilateral. La un nivel abstract de cercetare, semnul poate fi conceput ca o simpla relatie stabilita intre semnificant si semnificat. Aceasta acceptie relationala este proprie disciplinelor formale, cum sint matematicile si 1ogica simbolica. Daca notam prin x semnificantul, iar prin y semnificatul, R fiind relatia dintre ele, atunci un semn poate fi redat prin expresia xRy, care se citeste "x este in relatie cu y". Aici nu mai intereseaza ce exprima x si y ; trebuie doar sa stabilim ca raportul dintre cele doua elemente este o relatie semiotica. Si la unii lingvisti, mai familiarizati cu metodele noi de analiza, se intalneste un asemenea mod formal de intelegere a naturii semnului. De fapt, in acest caz avem a face cu formalizarea acceptiei bilaterale a semnului lingvistic.

Functiile semnului

1. Functia de cunoastere

In procesul de reflectare a realitatii semnul face posibil saltul de la cunoasterea senzoriala la cea rationala, de la primul sistem de semnalizare la al doilea. In cadrul reflexului conditionat, unele obiecte, in experientele lui Pavlov- o sonerie sau un bec aprins, semnalizeaza animalului prezenta carnii. De la acest sistem de semnalizare se ajunge, prin desprinderea trasaturilor esentiale, la o forma de reflectare abstracta, si anume la notiune. Dar notiunea nu mai poate fi trezita in minte prin obiectele ale caror trasaturi le reflecta, deoarece ea se refera la o clasa intreaga de obiecte, oglindind insusirile launtrice ale acestora. Ea se leaga de un semnal diferit de ea insasi si de obiectele reflectate, si anume de complexul sonor. In procesul de reflectare, acesta apare deci ca un semnal a notiunii, prin intermediul careia se sintetizeaza datele primite prin primul sistem de semnalizare. Legindu-se de notiune, complexul sonor este un semnal al semnalului. La un loc, complexul sonor si notiunea formeaza al doilea sistem de semnalizare. Dar unitatea de baza a acestuia nu este com-plexul sonor (ca al doilea semnal), ci cuvantul; acesta cuprinde atit complexul sonor, cit si formele de constiinta organizate in intelesuri, care au la baza de cele mai multe ori o notiune; el este alcatuit din semnificant si semnificat. Prin urmare, complexul sonor este un excitant conditionat de care se leaga un ansamblu de trasaturi selectionate dupa criteriul practicii ca fiind esentiale pentru un grup de obiecte sau fenomene. Ca rezultat al procesului de reflectare, complexul sonor este un semnificant exterior pentru un grup de trasaturi esenfiale si generale care se cuprind in notiune. Asa cum pentru diferitele variatii ale sunetului r folosim litera r in scopul desemnarii trasaturilor principale ale sunetului respectiv, tot asa si pentru desemnarea trasaturilor esentiale ale obiectelor din categoria "masa" se foloseste un semnificant exterior notiunii, care include aceste trasaturi, si anume complexul sonor masa. In aceasta privinta se spune ca semnul contribuie la codificarea notiunii. Un cod este un ansamblu de semne folosite pentru a transpune o informatie dintr-un sistem intr-altul. De exemplu, alfabetul Morse e un cod care serveste la transpunerea scrierii obisnuite in semne susceptibile de a fi transmise pe cale telegrafica. La fel si complexele sonore servesc la transpunerea faptelor de constiinta, de gindire, intr-un sistem lingvistic, care face posibila comunicarea gindurilor in societate. Limba, ca ansamblu de semne, poate fi socotita un cod. Spre deosebire insa de alte coduri, limba participa chiar la formarea gandirii. Numai prin mijlocirea limbii a putut aparea gandirea in procesul muncii colective. Necesitatea comunicarii in procesul muncii a dus la aparitia simultana a limbii si a gindirii. Toate celelalte coduri sunt formate pe baza limbii, iar operatiile de codificare efectuate in cadrul lor pornesc de la existenta prealabila a limbii si a gindirii. Continutul logic, codificat cu ajutorul semnului lingvistic, este diferit din punctul de vedere al abstractizarii. Adjectivele sunt mai abstracte decat substantivele, adverbele decat verbele, prepozitiile si conjunctiile decit celelalte parti de vorbire.

2. Functia de diferentiere

Pentru a putea exprima aspectele atit de complexe ale constiintei, semnele limbii ca unitati care alcatuiesc un inventar trebuie sa fie bine organizate. Altfel spus, codul lingvistic reprezinta un ansamblu coerent, in care elementele alcatuitoare se diferentiaza dupa anumite reguli incadrate intr-o schema atotcuprinzatoare. Aceasta schema este un sistem format din unitati - semnele si relatiile existente intre ele. Se intelege ca ideile noastre se deosebesc prin faptul ca reflecta clase de obiecte si fenomene diferite. Dar, asa cum s-a vazut, nici o idee nu poate aparea fara un semnificant al ei. Din aceasta cauza si pentru a putea opera cu usurinta cu faptele de gandire (in insusi procesul de gandire si de comunicare), este necesar ca semnele sa fie distincte. Funcfia de diferentiere a semnului lingvistic se realizeaza prin unitafile lui alcatuitoare. In primul rand, este vorba de sunetele care intra in componenenta semnelor. Privite din punctul de vedere al functiei de diferentiere, sunetele poarta numele de foneme. Astfel, de pilda, m din masa contribuie la deosebirea acestui cuvant de casa, lasa, pasa, rasa s.a.m.d. In al doilea rand, este vorba de cele mai mici parti ale cuvintelor care sunt inzestrate cu un inteles. Acestea se numesc morfeme. Morfemele sunt semne elementare, adica neanalizabile in alte parti inzestrate cu inteles. Exista insa si semne complete, care cuprind mai multe morfeme, fiecare avind functia sa de diferentiere. De pilda, fiecare parte a cuvintului prelucra stabileste diferente cu alte cuvinte asemanatoare sau cu alte forme gramaticale ale sale. Prefixul pre- diferenfiaza pe prelucra de conlucra sau lucra, radacina lucr- il deosebeyte de preintimpina, de pilda; sufixul -a distinge forma verbala respectiva de prelucra, sau de alte cuvinte ca prelucrare. In ansamblu, semnul lingvistic are functie de diferentiere. Aceasta se realizeaza pe doua planuri. In sirul vorbirii, adica in asa-numitul plan sintagmatic semnele au valoare contrastiva. Intr-un enunt ca elevul invata, intre cele doua cuvinte apar relatia de contrast - ele nu se identifica, ceca ce face ca si ascultatorul sa distinga cele doua notiuni. In sistemul limbii, adica pe plan paradigmatic, intre semne apar relatii opozitionale. De pilda, elev se opune lui student; dovada ne-o ofera proba comutarii acestor cuvinte intr-un enun ca cel de mai sus: inlocuind elevul cu studentul, ideea comunicata se schimba; cele doua cuvinte sunt unitati distincte.

3. Functia de transmitere a informatiei

Gindirea omeneasca apare si exista numai in societate. Cuceririle gindirii se datoresc eforturilor intregii colectivitati sociale si ale unui sir nesfirsit de generatii. Succesele omenirii in practica social-istorica, in procesul de cunoastere si de transformare a lumii se explica prin existenta unui mijloc material de transmitere a ideilor si sentimentelor de la un individ la altul. Acest mijloc este semnul lingvistic. Luand forma unui semnal acustic sau grafic, semnul este purtatorul mesajului de constiinta. Analiza procesului vorbirii a pus in lumina mecanismul lui interior, etapele si momentele principale. Emiterea unui semnal lingvistic comporta formularea unui mesaj de gindire cu mijloace lingvistice - codificarea ideii. Rezulta de aici o expresie lingvistica realizata sub forma de semnal acustic. Este interesant de aratat ca elaborarea semnalului se face printr-un autocontrol efectuat de vorbitor. Acesta se asculta vorbind, iar pentru a fi inteles, se supravegheaza si se corecteaza automat. Operatia aceasta este foarte importanta in procesul insusirii si practicii vorbirii. Un surd din nastere, neputand efectua o astfel de operatie, este in mod fatal si mut. Semnalul acustic e receptat de ascultator. Acesta il descompune in partie lui, il decodifica prin intelegerea elementelor componente si a mesajului in ansamblu. Lucrul acesta e posibil deoarece atit vorbitorul cat si ascultatorul folosesc acelasi cod. Intre codul de semne si procesul de transmitere a informatiei exista o legatura dialectica. Cantitatea de informatie a unui semnal nu depinde de energie, de substanta lui, ci de locul lui in sistem si in enunt. Cu cit exista mai putine sanse de a ghici un element, cu atit acesta aduce o cantitate mai mare de informafie. Prin categoriile de probabilitate si de masura a incertudinii cantitatea de informatie a unui semnal, a unui cod, poate fi masurata matematic. In versurile lui Arghezi: Intr-un plop cu turla subtire Corbii-si alegeau manastire ultimul cuvant este greu de ghicit, el aduce o mare cantitate de informafie. De notat ca metafora manastire pentru "cuib, adapost" are valoare simbolica, transfigurand intregul pasaj. Pe de alta parte, natura procesului de transmitere a informatiei influenteazs caracteristicile elementelor codului. Este vorba de faptul ca existenta si functionarea limbii in societate determina insasi structura ei. Semnalul este alcatuit in asa fel incat sa corespunda celor doua tendinte contradictorii manifestate in procesul de transmitere a informafiei: economia si redundanta. Conform primei tendinte o expresie ca buna dimineata! poate deveni: 'neata! Dar pe canalul de transmisie a semnalului apar, de obicei, zgomote care ii tulbura receptarea. De aceea, semnalul e organizat in asa fel incat unele parti alterate sa poata fi reconstituite usor. Partile suplimentare, care pot fi prevazute, folosite intr-un semnal pentru asigurarea eficientei transmiterii lui, sunt redundante. Deci economia si redundanta determina insasi structura semnelor care alcatuiesc codul lingvistic. Semnul lingvistic participa la desfasurarea a doua procese : de reflectare a realitatii si de transmitere a informatiei. In acest caz el este un semnal de gradul al doilea, fiind corelat cu un continut logic. Aceasta nu exclude, bine-inteles, posibilitatea ca semnalul lingvistic sa fie legat si de un confinut senzorial (senzatii, perceptii si reprezentari) sau sa se refere la un obiect concret. Deci are rol conducator in intreaga viata psihica, al doilea sistem de semnalizare este legat de primul, care nu are in limba o forma de expresie proprie. Cuvintul mama, de pilda, reda notiunea de "mama", dar se poate referi si la o singura mama, intr-un anumit moment reprezentabil senzorial. Aceasta imprejurare decurge din legatura dialectica obiectiva dintre general si particular. Din prezentarea functiilor semnului a reiesit de asemenea ca semnele lingvistice formeaza un cod. Acesta e alcatuit dintr-un inventar de semne care sunt organizate sistematic, se modifica si se imbina dupa anumite reguli. El are o existenta sociala obiectiva. Este aproximativ la fel folosit de vorbitorii unei limbi si nu poate fi schimbat dupa bunul plac al indivizilor. In plus, codul este supus influentelor schimbarilor din societate. In principiu, structura lui interioara este determinata de necesitatile si trasaturile specifice procesului de comunicare.

Motivarea semnului lingvistic

Intre semnul lingvistic si continutul denumit de el exista o legatura necesara : unul nu poate exista fara celalalt. Insasi functiile semnului sint determinate de trasaturile continutului exprimat. Dar acest continut nu cere cu obligativitate sa fie numit cu un anumit semn si nu cu altul. Dovada este diferenta dintre limbi : pentru a denumi "casa" in romaneste se foloseste cuvantul casa, in franceza maison, in germana Haus, in maghiara ház, in turca ev, in chineza tien. Aceasta lipsa de legatura dintre continutul exprimat si forma semnului a foit aumita:"arbitrarul semnului lingvistic". De fapt, termenul de arbitrar este nepotrivit, deoarece presupune ideea ca semnul ar putea fi schimbat dupa capriciul vorbitorilor, ceea ce nu se intampla, datorita existentei sociale a limbii. Mai potrivit este sa spunem ca semnul e intamplator in raport cu continutul denumit, intr-o anumita perioada din dezvoltarea limbilor. Intamplarea este tocmai forma de manifestare a necesitatii ; necesitatea ca un fapt de constiinta sa fie denumit cu un anumit semn isi face loc prin multimea intamplarilor. E necesar ca obiectul si notiunea de "casa" sa fie denumite cu un semn, dar forma acestuia e intimplatoare in diferite limbi. Domeniul de manifestare al intimplarii este limitat de anumite imprejurari. Ploaia, de exemplu, apare in mod necesar ; momentul si locul in care incepe sa ploua e intamplator (aceasta aparitie a ploii fiind insa limitata de anumite conditii de loc si de timp). La fel si in limba exista unele categorii de cuvinte care ne arata ca forma semnelor este determinata de imprejurarile in care apar cuvintele. Cuvintul cucu poate fi explicat prin faptul ca semnul respectiv a aparut ca urmare a imitarii cantecului pasarii. Se numesc motivate semnele a caror forma poate fi explicata intr-un fel sau altul prin raportarea la continutul denumit. Exista doua categorii de motivare: 1. Motivarea absoluta cuprinde acea categorie de cuvinte a caror forma sonora reproduce unele trasaturi ale confinutului denumit. Aici intra: a) Interjectiile. Ah, oh, vai etc. sint legate in mod spontan de anumite stari afective. Fara a zugravi starile emofionale exprimate, ele sunt conditionate de acestea, prin faptul ca apar ca o exteriorizare naturala a lor. b) Onomatopeele reproduc sunete si zgomote din mediul inconjurator. Cucurigu, cucu, trosc, zdronc imita trasaturile sonore caracteristice unor fiinte, lucruri, sau procese. Aceste trasaturi devin nota distinctiva a continutului exprimat. Onomatopeele au insusirea de a trezi imaginea concreta a unui lucru sau fenomen. La unele dintre ele, se poate vorbi de un confinut notional, cum este cucul. Organele noastre de articulatie nu pot reproduce exact cantecul pasarilor, zgomotele din natura. In afara de aceasta, onomatopeele intra in procesul de comunicare, ceea ce face ca ele sa capete o prelucrare colectiva. Caracterul lor imitativ este, prin urmare, destul de aproximativ. Aceasta se vede si din comparatia intre limbi : noi imitam cantecul cocosului cu cucurigu, in timp ce englezii i1 reproduc prin cock-a-doodle-doo. Mai trebuie aratat ca onomatopeele pot disparea in cursul istoriei limbilor. In latineste porumbelul era numit pipio, deci un cuvant onomatopeic. Acesta s-a transformat in frantuzeste in pigeon, pierzindu-si caracterul imitativ. Invers, cuvintul francez fouetter "a biciui", onomatopeic, din fouet "bici", provine in ultima instanta de la lat. fagus -"fag", care nu era imitativ. c) Cuvintele cu simbolism fonetic contin numai unele sunete care amintesc de caracteristicile obiectului : inghiti, miorlai, sughita evoca partial fenomenul denumit. Daca primele doua categorii sunt slab reprezentate in limba, in schimb simbolismul fonetic este destul de frecvent. Exista chiar procedee speciale, folosite pentru sugerarea unor trasaturi ale obiectelor si fenomenelor, pe care le intalnim la serii intregi de cuvinte. 2. Motivarea relativa nu cuprinde semne care sa evoce prin structura lor fonetica anumite obiecte sau fenomene. Este vorba de cuvinte a caror forma poate fi explicata prin alte semne. Astfel, un cuvant ca pierde-vara nu este total intamplator, de vreme ce poate fi explicat prin elementele lui componente. Folosirea unui anumit procedeu depinde de structura limbii si de atitudinea vorbitorilor, care pot fi impresionati de o trasatura sau alta a obiectului. Astfel, ghiocel e derivat in romaneste de la ghioc, luandu-se ca trasatura distinctiva forma. Pe francezi i-a impresionat faptul ca planta strapunge zapada si au numit-o perce-neige; in germana ghiocelul e comparat cu un "clopotel de zapada"- Schneeglockchen, iar in engleza cu o "picatura de zapada"- snowdrop. Despre astfel de cuvinte care amintesc prin structura lor de alte cuvinte (ca aspect sonor sau inteles) se spune ca au o forma interna. Din exemplele date se vede ca ea este de mai multe feluri: a) Cuvinte derivate de la alte cuvinte cu ajutorul prefixelor sau sufixelor (ex.: numele unei pasari in romaneste este maracinar provenit de la maracine + sufixul ar). b) Cuvinte compuse. Mierea-ursului e in romaneste numele unei plante; lup-de-mare este numele unei specii de foca. In englezeste do-nothing inseamna "pierde-vara", literal: "face nimic". Astfel de cuvinte sunt extrem de numeroase in limbi care folosesc curent compunerea, precum germana, maghiara, rusa. c) Chiar din unele exemple date mai sus s-a vazut ca uneori denumirea unui lucru poate avea la baza o comparatie, o metafora sau o alta figura de stil semantica. Lupoaie este in romaneste numele unei plante. In frantuzeste patte-d'oie, literal: "laba de gasca", inseamna "rascruce de drumuri". Forma interna a cuvintelor, ca si motivarea, in general se poate pierde. Iata cauzele care duc la disparitia formei interne: 1) Pierderea cuvantului de baza. In latineste indurare era analizabil prin durus de la care era derivat, in romaneste indura nu mai are forma interna. 2) Transformarile fonetice. Cuvantul latinesc collocare era format din cumloc-are si a fost multa vreme analizat ca atare de romani. In limbile romanice, cuvantul de baza se mentine; totusi, din cauza schimbarilor fonetice, legatura s-a pierdut: rom.: culca, fata de loc, fr.: coucher, fata de lieu. 3) Schimbarile de inteles. Nebun in romaneste nu se mai simte ca fiind negat de bun, din cauza unei puternice specializari semantice; incerca a derivat de la cerc, dar inseamna ceva foarte indepartat de la cuvantul de baza. d) Imprumutul. In romaneste garderoba nu e analizat in partile componente ca in limba franceza garde-robe (literal "pastreaza rochia"), de unde e imprumutat. Cuvantul strompana, folosit in unele regiuni ale tarii noastre, nu e analizat de vorbitori, asa cum se intampla cu corespondentul lui german Strumpfband "jartiera" (literal, "legatura de ciorapi"). In ciuda factorilor de pierdere a formei interne, tendinta generala este de intarire a ei. De la cuvintele existente se formeaza mereu altele care au o structura interna analizabila. Incepe devine neanalizabil in romaneste, dar de la el se formeaza inceput, incepator. Motivarea relativa prin forma interna are un rol foarte important in limba. Ea face ca semnele sa fie usor memorate. De asemenea, prin folosirea materialului existent se face economie de semne. In loc sa se adauge unitati suplimentare se folosesc imbinari de semne deja existente, sau noi acceptii ale semnelor. De aceea, se poate spune ca dobandirea unei forme interne a semnului lingvistic e un factor de progres in dezvoltarea limbilor.

Bibliografie: Graur, Al. - Studii de lingvistica generala, Bucuresti, 1960 Miclau, Paul - Le signe linguistique, Paris, 1970 Ferdinand de Saussure - Cours de linguistique generale, Paris, 1962.